Hello guys and welcome back to another existential crisis

      Hmm... inspirație... de unde îmi pot lua inspirația? Simt că aș vrea să fac un lucru, dar nu știu ce anume. Adică am o câteva idei, dar totul e fragmentat în capul meu. Nu prea știu de unde să încep.

       Dar productivitatea? Îmi lipsește și ea. Aș vrea să realizez atâtea lucruri, dar lasă, nu chiar acum. Am timp.

        Și mă învârt într-un cerc vicios. Și nu se ajunge la absolut nimic.

        Aș vrea să mai scriu pe blog. Aș vrea să am o rutină, să mă trezesc mai devreme. Poate să încerc să mă plimb puțin în timpul liber. Poate să încerc să stau la toate cursurile într-o zi. Să-mi încep licența. Poate chiar să fac ceva bani de buzunar. Un job ar fi ideal. 

        Simt că vreau să fac ceva. Deși simt în același timp că sunt obosită psihic. Tocmai acest stat îndelungat mi-a dăunat destul de mult... 

        Mă uit în jurul meu și văd cum se realizează ceilalți. Și încep să mă compar cu ei. 

        Dar eu? Eu ce fac? Sunt studentă. Încerc să-mi fac prezențele la facultate ca să pot intra în examene. Deja am tema de licență, dar n-am început-o. Momentan nu produc niciun ban, deși mi-aș dori. Am lucrat o perioadă, normal, tot în retail, pentru că aici găsești cel mai rapid post, dar tot la fel de repede pleci. Pentru că nu poți rezista pe termen lung. Bine, vorbesc în numele meu. Am observat și am ajuns la concluzia că eu chiar nu sunt făcută pentru genul acesta de job. Și e ok. Dar ce pot face altceva? Okay, sunt la facultate în ultimul an. Mai am încă un semestru și jumătate și apoi pot spune oficial că s-a sfârșit viața mea în băncile școlii.

        Ideea e că eu nu mi-am găsit locul. În câteva luni termin facultatea iar eu încă nu știu ce vreau să fac cu viața mea. Nu știu în ce domeniu vreau să lucrez, nu știu ce mi-ar plăcea să fac. Mă simt pierdută. Simt că mă plafonez. Nu mă mai regăsesc în nimic din ce făceam înainte. 

        Nu voi da vina pe an, dar 2023 nu este cel mai bun an al meu. Nu simt că am reușit să realizez prea multe lucruri notabile. E normal să avem suișuri și coborâșuri, dar mai important este cum le gestionăm. 

        Trebuie să ies din rutina asta toxică pe care o am, și să mă ridic pas cu pas. 

       Mă aflu într-o perioadă în care mă simt pierdută și nu știu încotro să o iau. Însă... cred că trebuie să iau o gură de aer și să conștientizez în ce poziție mă aflu acum, și ce pot face în continuare. 

        

O fată și blogul ei

     Într-o zi senină de început de noiembrie, mai exact într-o joi, o prea visătoare fată revine pe blogul ei. Un blog de care îi e atât de drag, încât revine de câte ori are ocazia. (Rare ocazii, și nu pentru că ar fi ea prea ocupată în viața de zi cu zi, ci pur și simplu nu are chef să scrie.) Da, nu are chef să scrie. Nu are motivație, deși în sufletul ei, își dorește să o facă în fiecare zi, poate chiar de mai multe ori pe zi. Are atâtea gânduri în cap, atâtea idei, dar și-a pierdut controlul. Nu-și mai poate pune gândurile în ordine.

    

     Și îi e foarte greu să se mai controleze. Se simte pierdută. Se simte sufocată de propriile gânduri. Nu știe încotro să o ia. Își complică atât de mult viața... și știe că mulți alții o duc mult mai greu decât ea. Dar ea e prea dură cu ea. Se pedepsește atât de aspru. Uneori uită că nu trebuie să se compare cu nimeni. Fiecare își duce crucea. 

    

    Deci, ce ar mai putea ea să mai adauge acum, după atâta timp de inactivitate? Ce scuză ar mai putea inventa pentru a-și motiva absența? Față de ea, că pentru ea face asta.Ea e prioritară. Ceilalți pot doar să citească, și poate să se regăsească în ceea ce ea scrie. 

    Blogul e tratamentul ei, un tratament de care are nevoie... destul de mult chiar. Dar nu-l ia. Nu se tratează... ci doar când își amintește.

    

    Dar în acest moment ea scrie. Stă pe holurile facultății înfundată în laptop, ignorându-i pe toți din jurul ei. Ar putea scrie despre atât de multe lucruri... are o licență anul acesta, are atâtea teme pe care nu le-a terminat... la fel ca și postările de pe blog, doar le-a început. Dar timp este să termine tot ce are de scris. Însă ea preferă să scrie acum despre ce e în capul ei. Se simte vinovată că s-a lăsat pradă vidului. Și delăsării.     

    Oare va reuși a noastră fată să-și organizeze mintea încât să termine, într-un final, tot ce a început? Va reuși să-și realizeze visurile? Cum poate fi dorința atât de mare, dar să se lasă pradă delăsării, și să lase toate lucrurile în neant? 

    

    Dar e timp. Așa că abuzează de timp. Scrie. Realizează tot ce-ți propui. Fă copilul din tine fericit. 

    

     

Da.

 Oare există un leac împotriva lipsei de chef sau lenei? Pentru că tare aș avea nevoie de unul acum. 

 Dovada, lipsa de postări pe blog.

 Deși blogul ăsta este un vis devenit realitate (mă rog, o parte din vis) tot nu-mi trăiesc visul îndeajuns. De ce?

Un lucru pe care îl știu 100%, este faptul că îmi doresc să muncesc într-un domeniu care necesită multă inspirație, unde voi scrie mult. Nu fac lucrul ăsta 100% bine, dar mereu există loc de mai bine.

Scrisul a fost mereu un mod de a-mi pune ordine în gânduri, de a-mi exprima ideile și de a-mi lăsa creativitatea și imaginația să zburde,cum mulți o fac prin alte căi, de exemplu desenul sau muzica. Sau chiar prin gătit. Eu o fac în scris. 

Așadar, de ce am luat (din nou) pauză de la scris? 

Lene. În primul rând.

Lipsa de inspirație. Deși am atâtea gânduri, atâtea idei, și deși scrisul mă face să mă simt mult mai bine, totuși, nu abuzez de asta. 

În ultimele luni m-am simțit foarte stresată. Ba facultatea, ba căutarea unui loc de muncă (și ce greu găsești ceva part time) ba alte probleme din viața de zi cu zi. A da, să nu uităm de școala de șoferi. E un factor foarte mare de stres din viața mea, dar despre asta probabil voi scrie. Sau nu. Cert e că nici până acum nu am reușit să obțin permisul de conducere.

Update-uri din viața mea? Ar fi mai multe. Mi s-au întâmplat multe lucruri în 2023. Pot spune că e un an cu de toate. Și cu bune, și cu rele, și nu știu să spun dacă predomină binele sau răul. Probabil la același nivel. E o balanță foarte echilibrată.

Am pierdut persoane (și ființe) și am cunoscut altele. Nu mă simt suficient de bine să scriu în 2 rânduri despre lucrurile astea, chiar îmi doresc să o fac separat, într-o altă postare. :D 

Voi ce mai spuneți? Noutăți?

Un mare, mare NU.

    Au trecut aproape 5 luni de când mi-am făcut apariția aici, realizând asta într-o cameră de hotel din Grecia. Ce frumos sună. Nu, nu sună frumos faptul că n-am mai postat de 5 luni, ci că mă aflu în Grecia în momentul în care scriu asta.   

    Mi-a fost dor să scriu, dar nu știu de ce nu mi-am mai alocat din timp să fac asta. Și de ce o fac acum, când sunt în vacanță?

    Ce caut în camera de hotel, când pot acum să fiu pe plajă sau să vizitez locuri? 

    Răspuns: Nu mergeți în excursii cu părinții dacă sunteți trecuți de 18 ani. 

    

    Nu veți reuși să vă simțiți bine 100%, oricât de mult v-ați dori voi sau părinții voștri asta. Vor exista certuri, și mai puține momente în care vă veți simți bine. Mult mai puține decât credeați.

    Am zis că asta va fi ultima excursie alături de părinții mei, având în vedere că ultima excursie avută împreună s-a petrecut cu 4 ani în urmă. Dar nu m-am gândit foarte mult la momentele în care mama își va scoate la iveală toate frustrările adunate în 22 de ani de când mă are pe mine, și 16 de când o are pe sora mea, la cel mai mic inconvenient, iar tata să fie vocal abia după 10 seara, atunci când se pune la somn.

    Am crezut că va fi o ocazie bună să mă apropii de ai mei, având în vedere că în ultimul an au fost multe neînțelegeri în familie, dar n-a fost cazul.

    Da, problemele în familie se rezolvă discutând, dar m-am gândit că într-un mediu plăcut se poate comunica în altfel. Până acum, nu pot spune că s-au mișcat lucrurile. Se putea și mai rău, totuși...

Postare de urgență

 

    Știți și voi zilele alea când pur și simplu simțiți că nu aveți chef de nimic? Când nimeni și nimic nu vă poate ridica moralul câtuși de puțin și nu aveți răbdare să faceți un lucru anume? Nu neapărat răbdare, dar nu v-ați ridica din pat nici în ruptul capului? Ei bine, o astfel de zi am avut-o eu astăzi.

    Pur și simplu nu am făcut absolut nimic azi, și chiar dacă aș fi încercat să fac, nu am avut nicio vlagă. Nimeni și nimic nu m-ar fi ridicat din pat. Astăzi toată ziua am stat și m-am uitat la un documentar, și deși era foarte interesant, din cauza stării mele am adormit în timp ce mă uitam. 

    Nici vremea de afară nu ajută, a fost foarte frig și n-am putut să ies nici măcar pentru o plimbare. Și mă simt atât de aiurea, încât nici pentru facultate nu am stare. Asta e ultima săptămână de facultate, pentru că urmează vacanța, dar eu simt că sunt în vacanță de o săptămână. 

    Nu știu, deși îmi place viața de facultate, din păcate nu am atâtea persoane cu care să-mi petrec timpul. Fetele de la rusă abia vin la cursuri, și mi s-a întâmplat să fiu singura persoană prezentă, ceea ce nu e prea plăcut, sincer. Și mai sunt și momente când profesoarele anulează cursurile, și mă trezesc că trebuie să lipsesc de la alt curs pentru că aș avea o fereastră prea mare, iar eu cum fac naveta, nu e prea ideal. În schimb, mă întâlnesc cu fetele de la spaniolă, care sunt niște tipe geniale. Mă înțeleg și cred eu, m-am integrat foarte bine în acel colectiv.

    Mă gândeam, dacă tot stau acasă, să încerc să fac o listă de activități ca să nu mai intervină plictiseala asta în viața mea. Astăzi chiar a fost o zi destul de nasoală pentru mine.

    Voi ce faceți când vă plictisiți?

Capitol încheiat.

 

         Despărțirea de o persoană pe care ai iubit-o poate să doară foarte tare. Durerea poate să persiste chiar ani de zile sau poate să nu doară deloc. Aici mă refer strict la o relație amoroasă, dar cred că se subînțelege.

        

      Îți poți reaminti de prima iubire și dacă au trecut 30 de ani de la despărțire, chiar dacă te afli în prezent în cea mai sănătoasă relație pe care ai avut-o vreodată. Și ideea e că nici nu trebuie să uităm, pentru că oricât de neînsemnată a fost ea, ne-a învățat ceva.

       Am auzit multe persoane spunând că deși poate au trecut ani de la o despărțire, deși în prezent sunt chiar în relația ideală, tot le mai vin în gând foști. E ceva normal, pentru că au făcut parte din viața noastră la un moment dat. Fără să ne dăm seama, ne-au format ca oameni, măcar 0,1%.

    Procesul este greu. În fine, depinde și de natura relației. Eu am fost și în postura de a nu suferi deloc după o despărțire, dar să mă și doară a dracu de tare, de simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Sau chiar să fiu neutră, dar să am perioade când mă mai iau gândurile prin surprindere și să mă trezesc într-un delir, care poate dura și câteva săptămâni. 

    Deși despărțirile astea dor, sunt necesare. Dacă simți că te pierzi pe tine în acea relație, fie ea toxică sau sănătoasă, e bine să pleci. Nu poți să fi într-o relație și să nu te mai recunoști când te uiți la tine, la ceea ce ai ajuns... înseamnă că nu ești cu persoana potrivită.

    După ce m-am despărțit de el, simțeam că mă regăsesc. Au urmat câteva luni în care începeam să mă simt din ce în ce mai bine, ieșeam mai des în oraș, mă axam pe lucrurile care îmi plac și multe altele. Da, am pățit să-și bage domnu cu coarne codița în gândurile mele și să mi-l aducă înapoi, dar simt că am reușit să trec cu bine și peste această încercare.

    Cel mai greu e primul an de la despărțire, pentru că de fiecare dată când un eveniment important se apropie, de exemplu Crăciunul, Paștele, ziua ta de naștere, ziua lui de naștere, te vei gândi la el/ea. Primul tău gând în ziua aia va fi „Prima mea zi de naștere fără el...”. And it sucks, I know.

    Sau hai să vorbim despre amintirile care îți apar pe snapchat sau în galerie. Eu personal am snapchat încă din 2017 și mereu îmi apar amintiri. Astăzi este 3 aprilie. Dacă mă uit în galeria de pe snapchat, îmi vor apărea amintiri de acum un an, 2 sau 5 ani. Nu regret că îmi apar, însă pot fi zile în care amintirile astea dor. „Uite, acum 2 ani eram împreună în acel parc, și eram amândoi fericiți”, iar acum stai și plângi în pat după acele amintiri. 

        Sfârșitul lui februarie și toată luna martie a fost foarte grea pentru mine din acest punct de vedere. Chiar dacă simțeam că mă recuperez în luna noiembrie, acum mi-a fost foarte greu. În 24 februarie 2019 a fost ziua în care noi doi am decis să fim un cuplu. Noi ne-am despărțit în iulie, deci acum a fost prima dată în acești ani când nu mai aniversam această dată. În ziua aia, gândurile mele erau îndreptate spre el. Apoi au urmat și zilele următoare, apoi săptămâni în care mă simțeam singură. Pe 2 martie 2019 a fost prima dată când ne-am dat întâlnire, un cuplu fiind. În 2 martie 2023 nu m-am putut ridica din pat de plâns. Ironic e că în seara aia m-a sunat. Simțeam că voia să ne vedem însă nu am vrut. Știam de ce m-am despărțit de el, și totuși au trecut atâtea luni iar eu ajunsesem prea departe ca să dau înapoi. Nu am vrut să las niște sentimente de moment să-mi influențeze deciziile, pentru că eu din iulie 2022 cred că m-ar bate și mi-ar reaminti de ce eu am plecat. 

        Când îmi amintesc de ce am părăsit relația, mă motivează să merg mai departe. O știam și atunci, și o știu și acum faptul că merit mai mult. 

          Știu că mai ai tendința să-l cauți. Nu neapărat să iei legătura cu el. Eu încă am acest lucru. Îi caut mașina în trafic, când văd o mașină ca a lui tresar, iar când văd numărul de înmatriculare simt un sentiment amestecat de ușurare dar și de dezamăgire. Încă n-am pățit să văd personal mașina lui, dar zilele astea au fost câteva persoane care l-au văzut.

        Sunt conștientă că n-am trecut 100% de tot de această despărțire. Am perioade când sunt bine și nu mă afectează deloc dacă cineva pomenește de el, dar mai am și momente când intru într-o depresie de moment când îmi amintesc de el. Sunt melodii pe care le ascult și încă mă doare, pentru că-mi amintesc de el. Sunt momente când filmările cu el nu îmi stârnesc niciun sentiment, dar și momente când îmi e dor. Dar nu mă mai las păcălită. Alea erau filmări din puținele momente frumoase pe care le mai aveam. Eu nu eram cu adevărat fericită când le făceam... 

       Acum că au trecut lunile februarie și martie, mă simt mai departe de acele amintiri. Dar nu-mi e dor de el din 2021 sau 2022. În momentul de față nu-mi e dor de el deloc. Dar aveam momente când îmi era dor de el din 2019. Era foarte sentimental și romantic. De ați știi care era melodia noastră...  

       Pentru că mi-am amintit de ea, chiar în acest moment o ascult... îmi amintește de primul apel pe care l-am avut, voia doar să ascultăm muzică, și mi-a redat melodia asta. E prima dată când nu mai plâng pe melodia asta, ci îmi vin doar amintiri frumoase. 

        Deși nu mă consider 100% vindecată, aș putea spune că sunt pe drumul cel bun. 

        Pe final, vreau doar să-ți mulțumesc. Ne cunoaștem de 5 ani, din care 4 am relaționat. Mulțumesc pentru acești 4 ani. Nu regret că am fost împreună. Pur și simplu noi doi nu eram suflete pereche. Amândoi am fost de vină, și îmi cer iertare pentru că te-am rănit. Ne-am prelungit relația prea mult iar asta a fost nociv pentru noi. Dar cred că amândoi am avut ceva de învățat din asta. Îți doresc tot binele din lume, îți doresc să găsești pe cineva care să te iubească și care să te înțeleagă. Am fost supărată pe tine lunile astea, anii ăștia... în momentul de față te am la block peste tot, și vei mai fi o perioadă, până ce voi fi sigură că nu mă va răscoli prezența ta. Nu vreau să o iei personal. Vreau să sfârșesc ”dușmănia” dintre noi, deși probabil e în capul meu, din cauza că mă durea. Iartă-mă pentru asta. Nu-ți cer să fim prieteni, momentan nu-mi doresc acest lucru. Vreau doar să închei acest capitol din viața mea.

 Și cu asta am spus tot...

Facultatea de litere?... jurnalism? Cum e viața de student?

 

        După ce am luat bacul in 2021, după un an în care am visat în fiecare seară că de data asta voi reuși să iau bacul, am vrut să mă înscriu la facultate. Acesta era visul meu. Voiam cu ardoare să-mi continui studiile. Știam cât de importante sunt studiile superioare și cât de mult mă vor ajuta pe viitor. Așa că n-am ezitat și am aplicat.

        Încă din liceu visam că voi da la jurnalism, dar ceva s-a întâmplat pe ultima sută de metri. A fost pur și simplu o chestiune de moment. Dacă ar trebui să mă întorc în timp cu vreo 3-4 ani, și să-mi spun mie că eu sunt la litere în momentul de față, cred că aș fi foarte confuză și mi-aș pune o grămadă de întrebări. Ca răspuns, mi-aș spune că trebuie să ajung la acel moment ca să-mi dau seama cum am ajuns la litere. 

        Aveam o colegă de liceu care era deja studentă la litere, însă din cauza unor probleme, a trebuit să lase facultatea. Când am luat eu bacul și am decis că vreau și eu la litere, ea a hotărât că se va reînscrie în cadrul aceleiași facultăți, același profil, adică limbi și literaturi engleză-română.

        Eu am vrut la engleză-spaniolă, deoarece îmi doream foarte mult să-mi reamintesc limba spaniolă. Am locuit câțiva ani în Spania când eram mică și știam limba, dar îmi era foarte greu să mă exprim. Am spus că vom fi colege măcar la engleză. 

        M-am înscris, însă n-am intrat. Eram supărată. Nici măcar nu eram acasă când am aflat acest lucru, eram la fostul meu iubit. Am primit un apel de la universitate, de la o profesoară care mă întreba dacă nu cumva îmi doresc să vin la rusă. Pe moment am refuzat, însă am stat de vorbă cu ai mei și am luat decizia să mă înscriu la rusă la cea de-a doua repartizare. Tatăl meu învăța rusa singur la acel moment, așa că am vrut să învățăm împreună, eu urmând să fac multă rusă când aveam să încep studiile și astfel să fac împreună rusă și cu el. Încă un motiv destul de important la luarea acestei decizii a fost locul bugetat. Dacă intram la engleză aș fi intrat la taxă, iar la rusă fiind puțini cursanți, aș fi prins un loc la buget. Nu mai voiam să-i pun pe ai mei la cheltuieli.

        Așadar, am devenit studentă în cadrul Facultății de Litere, specializarea limbi și literaturi rusă-spaniolă. 

      Și totuși de ce litere în loc de jurnalism?

         După cum spuneam, am cochetat foarte mulți ani cu ideea că voi merge la jurnalism. Am și postări pe blog în care spuneam că voi merge în această direcție. Dar mi-am spus că dacă voi merge la litere, tot voi avea mult de scris și un bonus ar fi și învățarea unor noi limbi. În plus, și cu terminarea acestei specializări voi putea lucra în domeniul acesta dacă chiar îmi voi mai dori pe viitor acest lucru.

        În prezent sunt în anul II, semestrul II. După terminarea acestui semestru, mai am un singur an de facultate, deci practic mă aflu la jumătatea vieții mele de student. Îmi place ceea ce fac la facultate dar orarul mă dă peste cap. Am multe ferestre care îmi complică existența, dar încerc cât se poate să îmi fac prezențele ca să pot intra în examene. Am reușit în fiecare semestru, voi mai reuși să fac asta. 

       Anul I l-am făcut în online. În fine, jumătatea semestrului II l-am prins fizic și chiar și examenele le-am dat fizic. Dar despre facultatea online versus facultatea fizică voi scrie altă dată. 

        Regret că nu am cunoscut foarte multe persoane în viața mea de student. Mă așteptam la altceva când am început anul II. Deși am avut parte de multe momente frumoase în afara facultății, momente în care am simțit că-mi creez amintiri foarte frumoase, mi-aș fi dorit să creez momente și în cadrul facultății. Mă aflu într-o perioadă monotonă din viața mea. Din nou stau doar acasă și la facultate, deși mai sunt zile în care ies cu colege la o terasă sau cu prietena mea. 

        Dar nu este prea târziu. Încă pot face atâtea lucruri studentă fiind.

Gânduri de seară

 

 E ora 1:41, 27 martie 2023, o zi de luni...

 Mă uit pe fereastră la acel copac frumos înflorit al vecinilor de peste drum. Suspin și trag din țigară.

 Astăzi am cursuri de la 8 dimineața, cred că ar trebui să mă odihnesc... însă ceva nu mă lasă. Știu că voi regreta de dimineață, dar nici măcar asta nu mă motivează să pun capul pe pernă și să mă odihnesc pentru ziua de astăzi. 

  De ce nu mă lași să mă odihnesc, drag suflet? Care îți e suspinul? Spune-mi, ce te doare?

  Bucură-te drag suflet, ești liber... ești liber să simți atâtea lucruri bune ce ți se oferă, meriți să te bucuri. De ce nu o faci? Ce-ți lipsește? Ce nu te lasă să te liniștești?

  Ai făcut destule pentru alții. Ai suspinat prea mult pentru ceilalți, crezând că asta îți va aduce împlinire... și totuși, nimeni nu te-a meritat. Atunci drag suflet, de ce nu ești fericit? Ce anume îți va aduce ție împlinire? Care îți e ție scopul pe acest pământ?

    Dacă tu nu te simți fericit, și inima suspină. Iar mintea e atât de confuză... mintea se află în neant și nu știe pe unde să iasă. Nu știe pe unde să o ia. Unde să se ducă? Pe ce cale să o ia, când în jurul ei e totul amorțit...

   Așa că spune-mi... ce te doare? Ce te deranjează? Știi care îți e scopul? Menirea ta pe pământ? Nu ai pogorât pe pământ pentru nimic. Trebuie să ai un scop. Îl cunoști? 

   Ce se întâmplă când nu-ți cunoști scopul? Când nu știi ce te face fericit? Ce poți face în acest caz? Trebuie să lupți, drag suflet. Nu mai suspina... Bucură-te de liniștea pe care o ai acum. Regăstește-ți scopul. Reconectează-te. Când nu știi unde să te duci, du-te la originea ta. Contemplează. Renaște. Pentru că acum te afli în perioada renașterii. Renaște odată cu tot ce este în jurul tău.

  Iau o gură de aer. Scriu, șterg și rescriu. Șterg iar. Scriu din nou.

  Îmi aprind o țigară și mă uit către acel copac. Acel copac frumos. Știi ce înseamnă? E timpul să înflorești. 

  E timpul să dormi... e târziu. Peste câteva ore o iei de la capăt.

  E 2:24. Ar cam fi cazul.

K.A.D.

 

  Și mi-e dor de tine... 

   Ascult muzică și-mi amintesc de chipul tău. De tandrețea ta. Modul în care te uitai la mine. Modul în care îți arătai afecțiunea față de mine. De cât de dedicat erai când făceai simple lucruri.

    Ascult melodia asta și îmi amintesc de tine cât de concentrat erai la volan. Îți vedeam doar ochii, ochii de care eu mă îndrăgosteam mereu când mă uitam la ei. Simțeam că sare inima-n mine când te uitai la mine pentru o secundă, prin acea oglindă. Era melodia asta pe fundal, și o retrăiesc mereu. Închid ochii și te văd uitându-te la mine. 

    Și eram atât de îndrăgostiți odată. Ne plimbam nopțile ținându-ne de mână, aveam momente când ne opream în stradă doar ca să ne admirăm unul pe altul. Ne luam în brațe și ne sărutam, și chiar de mai era lume de trecea pe lângă noi, pentru noi ei nu mai existau. Existam doar tu și eu.

    Și mi-e atât de dor de tine...

    Credeam fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, fiecare promisiune. Tot ce-mi spuneai mă fermeca. Vocea ta mă făcea să tresar. Nici n-aveai idee cât de mult te iubeam. Iubeam fiecare parte din tine. Îți iubeam rădăcinile, tot ce ținea de tine... Te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni în toată viața asta. Mi-aș fi dat inima din mine. 

    Ți-am mai spus cât de dor îmi e de tine?

   Știu că relația asta n-a mai mers. Știu că eu m-am despărțit de tine, dar relația asta nu se ducea deloc într-o direcție bună... știam că pierd persoana pe care o iubesc cel mai mult. Dar nu voiam să mă pierd pe mine... și încă mă caut... pentru că tu ai revenit în gândurile mele...  

    Cel mai mult mă doare că tu ești bine, și eu încă nu sunt. Știu că sună narcisist, dar eu nu sunt bine... În fiecare zi mă gândesc la tine și mă doare.

        Și deși îmi e dor de tine, fără tine îmi e mai bine... 

    Dorul ăsta trece. Ochii care nu se văd se uită. Și încep să te uit încet, încet... Se șterg fragmente din tot ce am avut. Pe tine n-am să te uit niciodată, voi uita doar ce am simțit pentru tine. Ești o amintire pe care nu vreau să o uit. Prima iubire nu se uită niciodată, pentru că prima iubire doare cel mai tare. Tu ești prima mea iubire. Speram să fi și ultima, dar nu suntem unul pentru altul. 

      Uneori mi-aș dori să știi ce simt... și mi-aș dori să știu ce simți, dar oare e bine să aflăm lucrurile astea?

3.

 

      A 3-a postare pe luna asta, wow. Parcă nici nu-mi vine să cred. Îmi pare rău însă că nu vin mai des. De ani de zile mă plâng că revin doar după un timp, că postez rar și că-mi doresc să postez mai des. Nu știu dacă blogul ăsta a ajuns unde am vrut inițial. 

       În 2017, când am creat acest blog, gândul meu era să am un loc unde să scriu, nu conta ce. Ca un fel de jurnal, dacă putem spune așa. M-am gândit și la potențiali cititori, însă platforma blogspot e moartă. Nu mai e la fel ca acum 11-12 ani, când toată lumea scria. Și deși eram mică atunci, mă impresiona fiecare postare pe care o citeam, pentru că-mi doream și eu să fac asta. Scrisul mereu mi s-a părut ceva extraordinar, un lucru care mă împlinește atât de mult. Aș vrea să fac lucrul ăsta toată viața mea. 

        Și totuși, am 2-3 cititori care mai revin pe aici, ceea ce pentru mine e minunat. Având în vedere ce postez aici, mi se pare incredibil că există oameni care au răbdare să-mi citească postările. Mă întreb oare ce o fi în capul lor când o fac...?

         Oare trec și ei prin ce trec eu și se simt? Oare se gândesc cum să dea de mine ca să-mi spună să merg naiba la psiholog că am nevoie urgent? Who knows?

           Ideea e că apreciez fiecare prezență în parte. Știu că am mai spus asta, însă mă simt recunoscătoare în acest moment. 

Moment

 

     Nici n-am început bine să scriu că sentimentele mele o iau razna. Cuvintele se îneacă în lacrimi. Știu doar că în acest moment nu sunt bine. Trăiesc în trecut. Mă simt foarte nefericită. Retrăiesc puțin în urmă cu 4-5 ani și știu doar că niciodată nu va mai fi la fel. 

        Eram atât de fericită acum 4 ani și nici nu știam. Aveam o viață atât de frumoasă și de simplă. Eram în perioada liceului, aveam un cerc mare de prieteni, tocmai ce sentimentele mele erau validate de către cel pe care îl iubeam, nu trebuia să mă gândesc la nimic special. Pur și simplu am dus-o atât de bine.

        Simt cum trecutul meu vine spre mine. Mă tot întâlnesc cu colegi din liceu, iubitul de atunci, cel pe care îl iubeam atât de mult, și care acum e un străin, își reface simțită prezența din nou în gândurile mele, provocându-mi niște răni extrem de adânci. Simt cum îmi ia inima din piept și o izbește de toți pereții. Mă face să urlu în mine de durere. 

        În viața mea de zi cu zi nu mă mai bucură nimic. Sunt cuprinsă de anxietăți care își fac rădăcini adânci în mintea mea. Viața de student nu mă împlinește deloc, însă știu că trebuie să o termin. Nu că mi-ar displăcea să fiu studentă și să învăț, însă din pricina specializării mele, nu pot lega foarte multe prietenii. Stau foarte mult timp singură, ceea ce nu mă ajută absolut deloc. 

        Nu mai am chef de nimic. Nu mai am chef de nimeni. Nu mai am chef să trăiesc. Nu mai vreau interacțiune, însă dacă nu aș interacționa, probabil aș ajunge să o iau razna și mai rău decât o fac acum. 

        Retrăiesc prin poze, amintiri, melodii, chiar și din video-uri pe youtube postate în perioada aia și postări pe blog, momentele când viața mea era așa de frumoasă, când mă bucuram de tot ceea ce mi se întâmpla. Îmi e atât de dor. 

        E atât de dureros să-ți amintești de cum de fericit și de împlinit te simțeai odată, în momentele când te simți atât de nefericit de viața pe care o duci. Și să n-ai nici puterea să schimbi lucrul ăsta. 

        Nu știu de unde să mă mai adun. Bucăți din mine sunt peste tot. Mă uit în gol și văd... nimic. 

        Simt că nimic nu-mi merge. Simt că nu mai pot lega nimic față de nimeni în acest moment.

        Știu că e doar o fază din viața mea, știu că am mai trecut și voi mai trece prin așa ceva. Însă, sunt unele momente în viața asta când ești atât de jos că nu mai știi pe unde să o iei. Te simți atât de vulnerabil și fără speranță în nimic. 

        

Început de martie...

 

   Deși lipsesc cu lunile, mereu revin. Pentru că asta e singura pasiune care mă împlinește, deși postez rar. Și deși am blogul ăsta de aproape 6 ani și nu am interacțiune, e ok. Blogul ăsta terapie pentru mine. Scriu pentru mine aici.

     Mai am momente când revin pe blog și văd prin câte lucruri și prin câte stări am trecut. Ca orice om normal, de altfel. Însă faptul că pot să mă uit în trecut și să retrăiesc anumite momente pe care le-am scris, hits different. E ceva cu totul inedit, cu totul special. 

    Din păcate, a pierit pofta de a scrie. Nu mai am același entuziasm pe care îl aveam atunci când am început. Nu am inspirație, nu am despre ce să scriu în mod special. Dar un lucru îl știu sigur, mă ajută enorm atunci când o fac. Mă eliberez de emoții, de stres. Momentele în care scriu îmi redau o stare unică, o stare pe care o resimt doar când sunt activă aici. 

    Și totuși, de ce am revenit de data asta?... 

    Am niște gânduri care mă apasă, amintiri care încep să doară, și vreau să scriu despre asta, însă am un blocaj anume din care momentan nu am ieșit... Dar le voi scrie. Voi încerca.

    Blogul meu drag, lunile astea am pomenit de tine. Multă lume știe de existența ta, însă puțini sunt cei care ajung aici, pentru că dacă o fac, ajung să descopere o parte din mine pe care probabil doar cei foarte apropiați mie o știu. Iar acea lume nu e pregătită să afle de ea. Sau cel puțin nu vreau eu să arăt lumii acea parte. 

    

7 luni

        

       7 luni de când ai ieșit pe ușă și nu te-ai mai întors. Ai ieșit fără să te mai uiți în spate, fără niciun fel de regret. Dar amândoi ne-am eliberat.

        Ne-am mai întâlnit o singură dată, întâmplător. Eram la acea terasă, în a 2-a sau a 3-a săptămână de facultate. Doar tu m-ai văzut atunci, dându-mi și mesaj. Parcă voiai să te asiguri că știam că ai fost acolo. Eu n-aș mai fi vrut să aud de tine, dar mă făceai să-mi tot amintesc de tine. Eram în proces de vindecare, deși trecuseră deja 3 luni de când ne-am despărțit. Eram suficient de bine cât să-ți transmit că nu-mi pasă...

        Deși undeva în interiorul meu, încă îți mai duceam dorul...

        Și deși știam cât de toxici am fost, o parte din mine te voia înapoi. Partea aia care m-a ținut lângă tine, deși tu nu mai aveai o fărâmă de respect pentru persoana mea. Ai preferat să te descarci altei persoane, decât să-mi spui mie, dar ai fost prea laș. Te-ai dus la ea.  

        Am rupt relația noastră de dinainte să aflu asta. Pentru că știam că eu cu tine nu pot rezista. Eram frustrată, nu mă mai regăseam, nu mai aveam inspirație, chef de viață, nu mai voiam să vorbesc cu nimeni. Am decis în momentul acela să mă pun pe primul loc. Și a fost cea mai bună decizie din viața mea ca tu să pleci, deși o parte din mine încă plângea după tine. Și știam în interiorul meu că era alta...

        În momentul în care am aflat că suspiciunile mele erau reale, mi-a făcut situația mai ușoară. Am știut că ești un laș. Nu mi-ai fi recunoscut niciodată asta. Nici când te-am pus la zid nu ai făcut-o. Atunci am știut... am știut cu cine am stat 4 ani. 4 ani!!! 

        Nu te-am mai văzut de atunci, de la terasă. Am aflat ce mai faci din auzite. Am auzit că mai treci prin locurile unde stăteam noi doi. Prin locul meu natal. Vizitezi toate locurile unde am fost noi doi. Oare cum te simți? Uneori mi-ar plăcea să știu ce simți. Dar nu știu cum m-aș simți eu după. Poate e mai bine să nu știu...

        Viața mea după tine? Știi, dacă am putut trăi fără tine înainte să te cunosc, pot să o fac și după ce te-am cunoscut.  

         Am învățat că merit mai mult. Pe toate planurile o duc mult mai bine. Am reușit să realizez multe. Am început să am mai multă grijă de mine, să citesc mai mult, să mă aranjez... din păcate m-am apucat de fumat, dar nu din suferință, ci pentru că simt că îmi e bine când o fac. Am reușit să slăbesc câteva kilograme, am reluat legătura cu lumea. I feel better. I needed this. 

        я очень люблю себя.