Început de martie...

 

   Deși lipsesc cu lunile, mereu revin. Pentru că asta e singura pasiune care mă împlinește, deși postez rar. Și deși am blogul ăsta de aproape 6 ani și nu am interacțiune, e ok. Blogul ăsta terapie pentru mine. Scriu pentru mine aici.

     Mai am momente când revin pe blog și văd prin câte lucruri și prin câte stări am trecut. Ca orice om normal, de altfel. Însă faptul că pot să mă uit în trecut și să retrăiesc anumite momente pe care le-am scris, hits different. E ceva cu totul inedit, cu totul special. 

    Din păcate, a pierit pofta de a scrie. Nu mai am același entuziasm pe care îl aveam atunci când am început. Nu am inspirație, nu am despre ce să scriu în mod special. Dar un lucru îl știu sigur, mă ajută enorm atunci când o fac. Mă eliberez de emoții, de stres. Momentele în care scriu îmi redau o stare unică, o stare pe care o resimt doar când sunt activă aici. 

    Și totuși, de ce am revenit de data asta?... 

    Am niște gânduri care mă apasă, amintiri care încep să doară, și vreau să scriu despre asta, însă am un blocaj anume din care momentan nu am ieșit... Dar le voi scrie. Voi încerca.

    Blogul meu drag, lunile astea am pomenit de tine. Multă lume știe de existența ta, însă puțini sunt cei care ajung aici, pentru că dacă o fac, ajung să descopere o parte din mine pe care probabil doar cei foarte apropiați mie o știu. Iar acea lume nu e pregătită să afle de ea. Sau cel puțin nu vreau eu să arăt lumii acea parte.