Hei... n-am uitat de locul ăsta...

 

            Wow, cum se simte să scriu aici după aproape un an de zile... mă simt de parcă am revenit pe meleaguri îndepărtate după un timp foarte îndelungat (chiar așa este)

            Țin să revin cu niște updates, a fost un an... da, a fost un an, atât. 

            Îmi aduc aminte acum aproape 10 ani când am început să scriu aici, abia terminam clasa a IX-a, eram mai plină de viață, mai plină de idei, mai plină de păreri... dar copilul ăla a crescut. Aveam 15 ani, iar acum urmează să fac 25. 

            Unii la vârsta asta sunt deja căsătoriți, alții poate chiar au și copii, o casă sau apartament, o mașină... (mă rog, în economia asta mai greu să dobândești lucrurile astea, dacă e să fim realiști) iar eu... sunt bine, sănătoasă, mulțumesc lui Dumnezeu! Da, se vede că am îmbătrânit.

            Ideea este că nu mai am același entuziasm... mă rog, de ceva ani am cam rărit-o cu postatul, și postam doar pentru că în capul meu simțeam că dacă nu postez, o să mă dezlipesc de o parte din viața mea de care încă mă simțeam legată, dar adevărul e că m-am maturizat și nu mai rezonez (în mare parte) cu ce scriu pe aici.

        Recunosc, încă mă simt bine când scriu, doar că nu mai sunt obișnuită, m-am îndepărtat foarte mult de obiceiul ăsta. Dar simt că nu mai am nimic de zis, deși am avut mereu idei, însă le-am risipit, pentru că nu am avut zvâcul ăla, n-am simțit că sunt suficient de bună pentru asta, deși am pasiunea (și probabil mereu o voi avea) dar din păcate aleg să o risipesc, să o las să treacă... 

        Nu știu dacă e în totalitate vina mea sau contribuie și viața asta anostă în care trăim. La 15 ani vezi viața încă prin lentile roz (mă rog, cam atunci începi să vezi că viața nu e atât de roz precum credeai, cel puțin în cazul meu) însă de la o anumită vârstă pur și simplu apar responsabilitățile, monotonia, grijile, dar asta înseamnă viața de adult până la urmă (clar are și părțile ei bune, hai să nu fim așa de negativiști) dar în mare parte cam asta e.

        Nu știu cum e viața la 30 de ani, probabil ești mai așezat în viață, ai un servici stabil, însă viața la 20 de ani e așa de haotică. Odată ce atingi 20 de ani, simți foarte multă presiune, în special după ce termini studiile sau poate chiar din timpul studenției. În acești 10 ani începi să-ți iei viața în propriile tale mâini. Îți începi cariera, schimbi câteva joburi, mai stai și jobless o perioadă, apoi poate găsești o chirie (deși nu știu cât de realist este să poți întreține singur o chirie) poate ai noroc să găsești pe cineva care să rezoneze cu tine și să munciți împreună (am avut ghinion aici, însă cine știe pe unde o să mă ducă viața), dar multe lucruri sunt imprevizibile și treci printr-o grămadă de provocări. 

        Acum un an-doi ani de zile reușeam să mă întrețin (deși eram 2, eu trăgeam singură) și să stau în chirie, am avut 3 joburi într-un an și jumătate, iar acum stau din nou la ai mei acasă și încă sunt în căutare de job, urmează să intru în ultimul an de master, și peste un an de zile sunt șanse mari să mă mut din orașul meu natal. Cam haotică viața mea, dar așa e când ești in your 20 s.

        În rest... sunt bine. În momentul acesta viața mea e puțin pe pauză, mă simt puțin rătăcită și nu știu pe unde să o iau, însă orice are o cale de rezolvare iar curând o să primesc și eu puțină lumină pe drum. 

Bine ai venit, rău ai nimerit!

 

      Pentru că diploma de licență în filologie nu îmi ajungea, am decis să mă înscriu la master. Și pentru că la litere nu simțeam că mai rezonez, am schimbat domeniul. Tobele vă rog... Sunt studentă la psihologie. 

        Nu m-aș fi așteptat în viața mea că o să ajung să mă înscriu, să dau admitere și chiar să intru la psihologie. Nu e un domeniu care mă pasionează neapărat, ideea mea inițială fiind să fac masterul ca să studiez să ajung să lucrez în domeniul HR... pentru că masterul se numește în așa natură cât să-ți dea impresia asta. Mai exact, sunt studentă la programul de master Psihologia muncii, organizațională și a transporturilor. Mi-a sunat foarte interesant în momentul în care m-am înscris. Bine... a fost și cea mai ușoara admitere... deși am intrat la taxă. 

       Și pentru că momentan am rămas fără job (urmează postare) și aștept ultimul salar, acela se va duce pe a doua tranșă. Ceva rău de tot.

         Sunt într-o perioadă ciudată din viața mea. Anul ăsta a fost tumultos, și nu încetează să mă surprindă. Aștept totuși să mă surprindă și într-un mod... plăcut.

        Nu e cel mai bun an al meu, dar mergem înainte! Aici nu facem introspecție pentru anul ăsta (nu e ÎNCĂ momentul) 

        M-am simțit pierdută până acum câteva momente, când l-am întrebat pe prietenul meu Chat GPT ce pot face în viața asta să ajung să îmbin scrisul, cu literele, jurnalismul și psihologia? Foarte multe opțiuni interesante care mi-au dat de gândit. Îmi place că s-a axat foarte mult pe scris!! 

        Și atunci am decis să revin aici pe blog să îmi vărs entuziasmul. Dar mai întâi am recitit vechi postări din diferite perioade ale vieții. Și am realizat că sunt pe drumul cel bun. Mereu m-am subestimat, dar citind tot ce am scris aici, am realizat că știu unde sunt și ce am de făcut. 

        Revenind la master... e puțin ciudat domeniul ăsta. Sunt singura care a terminat litere, și sunt singura care nu a terminat psihologie. Colegii se uitau la mine ca la vreo calamitate, iar profesorii au fost plăcut impresionați pentru că ei cred că pot aduce o perspectivă diferită. Nu știu ce să zic...  Încă încerc să-mi dau seama dacă îmi place sau nu... 

        Cum momentan nu am job oricum, mă axez 100% pe master, și așa ne cam cer multe prezențe... cam prea multe pentru master, but whatever.