M-am angajat. Și acum, ce?

       După sute de aplicări la joburi, am reușit, într-un final, să mă angajez. Nu, nu vă imaginați că mi-am găsit vreun job la corporație, de preferat în domeniul pe care l-am studiat 3 ani. Nici măcar nu aveam nevoie de bac pentru acest job. 

        Ironic, așa-i? După 2 ani de zile în care m-am străduit să iau bacul, 3 ani de facultate + licență, am ajuns să mă angajez ca și reprezentant vânzări la Iqos. Nu prea onorabil, nu? Și nu mă înțelegeți greșit. Orice job este de respectat, pentru că munca e muncă. Rușine e să furi sau să ajungi fără motive întemeiate să stai pe ajutorul social. 

        Nu, nu încerc să conving oamenii să se apuce de fumat, dar încerc să-i fac să se lase de țigările normale și să-i fac să fumeze minunatele țigări electronice. Sau cel puțin asta voi încerca să fac?...

        Sunt conștientă că joburile bune nu se găsesc atât de ușor. Dar și acest job îmi sta bine în CV, adun o experiență care mă va ajuta pe viitor. Din păcate, nicio facultate nu-ți asigură un post bun. Trebuie singur să faci sacrificii. Și am încercat, însă aici sunt momentan. Cine știe ce o să ajung să fac pe viitor? 

    

        Nu mi-am găsit încă scopul în viața profesională. Așa că momentan orice job e binevenit, pentru că nu pot sta fără bani.

        Fac această postare pentru a primi niște sfaturi. Nu știu dacă mai e cineva pe aici, dar am nevoie.

        Voi cum ați gestionat anxietățile legate de noul job? Cum rezistați la job fără să o luați razna? Cum vă separați viața profesională de cea personală? 

    

        Mie îmi e teamă pentru că nu am avut un job stabil, de la fiecare job am plecat după puțin timp. Mi-aș dori de data asta să fie diferit, să am un job stabil și să mă descurc singură.

        Știu că e o postare haotică și puerilă, poate incoerentă și dezordonată, dar așa e și în sufletul meu acum. 

Absolventul la început de drum (2)

 

        Bună! Bine v-am regăsit în partea a 2-a a postării.

        În această parte voi aborda mai mult subiectul legat de angajatori și procesul de căutare de loc de muncă. Prima parte am dedicat-o experienței mele și a frustrărilor adunate de-a lungul timpului.

        Până să termin clasa a XII-a, nu știam eu cum e cu joburile. Eram prea ocupată să copilăresc, credeam că orice zboară se mănâncă. Doar eram la școală, singurele mele griji erau că mâine dau test la matematică și cum să fac rost de bani de la ai mei să pot să-mi cumpăr și eu o haină. (Du-mă Doamne înapoi, proastă am fost când am spus că abia aștept să cresc)

        „Cât se mai plânge asta?... Doar asta face! Dar ce-i poți face?” 

         „N-are leac, dom'le!”

         Revenind la lucruri mai serioase. Angajatorii. Și cum găsesc și eu un job normal, JESUS.

          De-a lungul aventurii mele în căutare de comori (You are just looking for a job, just calm down bitch), am dat de destul de multe situații puțin cam stranii, sau pur și simplu lucruri pe care nu le-am înțeles.

          Cred că acum pot să înțeleg persoanele care după o lungă perioadă la locul de muncă, le e puțin groază să plece de acolo. Desigur, există și alte motive la mijloc, însă motivul ăsta poate fi unul destul de predominant. Umbli dintr-o parte în alta pentru a susține interviuri, ți se umple istoricul de apeluri cu o mulțime de numere nesalvate în telefon, poate chiar ajungi să suni tu, etc. 

        Urmează un mic top oameni buni! De când n-am mai făcut asta!! :D Absolut superb.

        Așa că vă prezint, doamnelor și domnilor, în exclusivitate: „Lucruri pe care nu le înțeleg atunci când aplici la un job”. 

        Poate aveți voi un răspuns, sau sunteți la fel de nedumeriți ca și mine. Rog seriozitate, dau funda!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

        1.Dacă vrei să te angajezi part-time, well, SIKE.

        Nu știu cum e situația în alte județe, dar unde stau eu, dacă ești student, mai bine stai acasă și te ocupi de facultate. Pentru că nu vei găsi job part-time. Bine, asta dacă ești la fel de ghinionist ca mine, poate tu ai găsit. 

         Eu la fiecare job part-time la care am aplicat, mă trezeam că ei nu angajează part-time. Îmi aduc aminte că am fost sunată pentru un interviu la cinema. Eu specificasem că-mi doresc part-time pentru că sunt studentă, ei spuneau că da, desigur, sunt posturi conform cerințelor mele. Ajunsă la interviu, HR-ul îmi spune că nu sunt posturi part-time. Au încercat să-mi explice cum e la ei de fapt „part-time-ul” la ei, că e 7 ore pe zi și în weekend-uri fac ei o manevră ca să am eu timp. Poftim?? I-am întrerupt, le-am spus că nu sunt interesată, și dusă am fost.

        Cred că unii pur și simplu nu știu ce înseamnă opțiunea de part-time sau pur și simplu o fac intenționat. Ce m-am enervat când am văzut că acel anunț încă specifica faptul că angajează la 4 ore. Îmi și aduc aminte cât pe fugă am fost în ziua aia și câți draci mi-am făcut. 

        Să nu mai spun că în urmă cu un an am fost chiar prostită să fiu băgata la program de full-time, deși specificasem part-time. Toți mi-au spus să plec, pentru că e bătaie de joc. Mai pe scurt, mă înțelesesem cu HR-ista că vreau postul pentru 4 ore. Ea că da, nicio problemă. Pe ultima sută de metri mi-a spus că nu se poate la 4 ore, și dacă totuși mă bag la 8 ore. Eu, pentru că mă simțeam prost să refuz (nici până în ziua de azi nu mă înțeleg) am acceptat. Vă dați seama că am stat o săptămână și jumătate acolo. 

     Pur și simplu nu înțeleg care e strategia. De ce în anunț specifică faptul că există posturi part-time, dar în momentul în care ajungi la interviu, aceștia spun exact opusul? What's the point?

      2. Nu te mai sună înapoi, get over it.

     În momentul în care ai ieșit de la interviu, aștepți vreme de o săptămână sau două un răspuns de la ei. Nu știu care e procesul de alegere a candidaților, dar nu înțeleg cum de durează atât de mult. Nu judec, poate sunt foarte mulți candidați, pot să înțeleg. Oricum eu voi căuta în continuare. Dar de ce mulți nici nu se mai deranjează să-ți trimită un amărât de e-mail înapoi? 

  „Hey, știi ceva? Ești prea proastă pentru postul ăsta. Nu mi-a plăcut fața ta și cred că aveai ceva între dinți. O zi frumoasă ca și dumneavoastră vă doresc °❀⋆.ೃ࿔*:･

       Nici măcar nu se mai deranjează să-ți dea un răspuns, și mi se pare o lipsă de respect, atât pentru timpul meu, cât și pentru al lor. I mean, ei oricum abia așteaptă să plece de la joburile lor anoste. Dar eu??? Rămân în confuzie și întrebări care nu mă lasă să mai dorm noaptea.

  

     3. Vă rog, acordați atenție acestui post. :))                                                                             

      În primul și în primul rând: respect pentru angajator, pentru că el nu o să vă respecte. Trebuie să-i pupați picioarele (și nu numai) pentru că v-a oferit un loc de muncă. Dacă nu era el, voi încă ați dat telefoane și ați fi așteptat e-mailuri care nu mai vin, da?? Sărăcii ce sunteți.

    „Cunoștiințe în operare sistem CRM (dacă nu ai experiență, te învățăm noi, bineînțeles, dacă ești genul de persoană care își dorește să învețe lucruri noi)”. Bine, aici am scris varianta scrisă corect, nu agramată. Cine dracu scrie astea? Omului și așa îi e greu să găsească un job unde o să trebuiască să suporte oamenii ca tine, de ce ești arogant chiar din descrierea postului? Chiar îți permiți to be a jerk de la început? 

    „Un pic de simț al umorului n-ar strica”- DA, pentru că tu NU-L AI. 

        Nu știu ce a încercat angajatorul (or who dafuq wrote this shit) dar pe mine personal m-a făcut să dau ghost anunțului, deși postul în sine nu era rău. Ar fi fost un job la care aș aplicat.

        Culmea, ei cer 3 ani experiență pentru a te băga în seamă? Oamenii ăștia cred că nu caută noi angajați, vă spun sincer. Poate e ceva la mijloc. Cine știe? Pur și simplu sunt companii care nu-ți cer experiență la cerințe de genul. Eu personal, fără 3 ani de experiență, m-aș încadra descrierii jobului. Da, sigur aș avea nevoie de un pic de training cu privire la celelalte aspecte, ca la orice alt loc de muncă, but still. Dar n-am de unde să știu. Cine sunt eu să comentez? Cred că am lucrat maxim 6 luni în toată viața mea, nici măcar atât.

        Nu mi-aș dori să termin de scris postarea într-o notă tristă, dar anunțul de aici arată multe. Cei mai mulți angajatori aleg să ascundă această latură a lor de la început, pentru că deh, cine ar mai fi interesat după?     

        Au pretenția ca absolvenții sau juniorii să aibă 10 ani de experiență deja în acel domeniu, și să se mai și poarte ca niște gunoaie cu tine. Ah, evident, pe un salariu mizer. Combinația perfectă.

        Pur și simplu nu le pasă cât de greu le este oamenilor la început de drum(și eu numărându-mă printre ei) să se obișnuiască cu noua lor viață. Pe lângă că toată lumea aruncă cu căcat în noi, inclusiv televiziunea, nu suntem prea încurajați nici de către angajatori. Da, nu mă aștept să am un job plătit cu zeci de milioane de euro, dar vreau să muncesc, vreau să-mi încep viața, să investesc în mine și în hobby-urile mele și în familia mea. Știu că începutu e greu, dar de ce să nu fim empatici? Dacă cei din generația trecută poate n-au fost tratați cum trebuie, ei de ce trebuie să facă la fel cu generațiile mai tinere? Schimbarea trebuie să înceapă de undeva. 
    

        Probabil am ratat niște apecte, însă astea sunt punctele principale. Poate îmi spuneți voi. :)

Absolventul la început de drum (1)

 

    Tocmai ce ai terminat facultatea. Ai luat și licența, felicitări!

    Toată lumea știe ce urmează după ce termini. Unii poate se înscriu la master și îi mai pot ține părinții încă 2 ani, alții poate mai copilăresc puțin, sau în cel mai rău caz, își dau licența în toamnă, dar cert este că la un moment dat tot va trebui să îți cauți un job. Poate în domeniul tău sau poate te reprofilezi.

    În România, în majoritatea cazurilor, facultatea ne ajută doar să punem în CV că avem studii superioare. Nu prea se ține cont de acest aspect. Desigur, dacă termini medicina sau dreptul (sau alte joburi la care este obligatoriu să ai o anumită facultate ca să poți profesa) poate ai șanse mai mari să-ți găsești mai rapid un loc de muncă. Deși nici aici nu e situația foarte roz.

    Însă pentru ceilalți, lupta aia grea abia începe. De fapt dacă mă gândesc mai bine, toată lumea duce o luptă din acest punct de vedere. 

    Este evident că cu toții vrem să ne găsim joburi care să ne placă, să fie cât mai ușoare încât să putem face față. Până la urmă, niciun job nu este la bază atât de simplu. Trebuie să ai o înclinație spre acel tip de job și să te obișnuiești cu rutina și cu programul de lucru.

    Poate unii au fost mai norocoși și au prins internship-uri pe timp de vară sau chiar pe perioadă nedeterminată. Din păcate pentru mine, n-am fost atât de norocoasă să prind un internship de genul. Am trecut prin multe interviuri în decursul celor 3 ani de facultate, eram foarte conștientă că orice experiență profesională mă va ajuta după ce termin facultatea. Nu m-am implicat prea mult în proiectele din cadrul facultății, dar am fost la evenimente unde foarte multe firme mari dădeau șanse studenților să lucreze în compania lor. Am fost și cu CV-uri pe acolo, am depus unde am crezut că mi-ar plăcea și mi se părea interesant, am trecut și prin câteva interviuri, însă nu am mai fost contactată înapoi după interviuri sau pur și simplu mă refuzau foarte politicos.

    De asemenea, am și coborât ștacheta și am aplicat și la job-uri unde nu erau necesare studiile  superioare, poate nici măcar să ai finalizate studiile liceale. Și chiar dacă am făcut acest sacrificiu, tot mi-am găsit destul de greu un post, deși în mod normal, în aceste domenii sunt mereu în căutare de angajați. În mod normal sunt considerate posturi pe care le găsești repede, dar pleci și mai rapid din ele. Are rost să mai menționez că este vorba de magazine, adică retail, sau este de la sine înțeles?

    Adevărul este că pe timpul facultății am căutat job-uri part time, dacă era vorba să prind vreun post în retail, și am specificat chiar la interviurile unde mi se oferea un internship că aș prefera totuși un job part-time, dar dacă este nevoie, pot lucra și full time. Deși ei se arătau disponibili să-ți ofere un job part-time și chiar îți făceau o ofertă salarială, mai încolo ori aveau să te ignore, ori te refuzau politicos că nu ești ceea ce ei caută. Mă simțeam prost pentru că știam că nu necesita experiență anterioară, pentru că asta e ideea internship-urilor.

    Am încercat să lucrez măcar pe perioada vacanțelor,și după terminarea anului I chiar am stat 3 luni într-o companie(mult spus companie), dar de acolo am plecat doar cu experiență. De ce spun asta? Pentru că nici n-am fost angajată cu acte, și nici nu mi s-au oferit bani, deși asta e de la sine înțeles. Doar mi-a fost plătit un training. Nu regret totuși, pentru că această experiență se poate trece în CV.

    Am lucrat și ca lucrător comercial la două companii (la care n-am stat foarte mult), dar am lucrat și ca zilier unde apucam, ca să-mi fac niște bănuți de buzunar.

    Cred că cea mai scurtă perioadă în care am stat la un loc de muncă a fost de o săptămână și jumătate. Am stat atât de puțin pentru că în primul rând, mi s-a oferit un post part-time, și chiar semnasem un contract, totuși, am fost repartizată să lucrez full-time, deși am specificat că timpul nu-mi permite, pentru că eram în ultimul an de facultate iar eu aveam o licență de făcut, să nu mai spun că trebuia să-mi fac prezențele la facultate ca să pot intra în examene, și în al doilea rând, lipsa de respect față de mine.

    Poate puteam face mai mult de atât. Poate dacă îmi dădeam silința și mai tare, găseam ceva până la urmă. Însă am fost descurajată atât de tare, încât am renunțat în a mai căuta o perioadă. Obosisem să particip la atâtea interviuri unde mă simțeam luată peste picior. O lungă perioadă din anul 2 mergeam cel puțin de 2-3 pe lună la un interviu și nu mai primeam niciun răspuns. Ori part-time în domeniul retail sau dacă chiar era nevoie, mă angajam și full time într-un internship dacă era cazul. 

    La un moment dat, după cum am mai menționat, chiar renunțasem să mai caut un job. Ajunsesem cu nervii la pământ. Pe lângă că făceam naveta(care dura 1-2 ore) pentru a merge la cursuri, iar cursurile erau destul de haotic puse, eu în ferestrele de la facultate mai participam și la interviuri, lucru care la un moment dat m-a extenuat. Îmi aduc aminte că după ce renunțasem să mai caut, nici la facultate n-am mai dat vreme de 2 săptămâni. Nu mai aveam puterea nici să mă mai ridic din pat. Eram și cu școala de șoferi, și cu facultate, și în aventura de a găsi un job ca lumea, care să se potrivească programului meu.

    Ai mei m-au încurajat și au fost extrem de înțelegători, lucru pentru care mă simt norocoasă. Mi-au spus să termin facultatea, că o să-mi găsesc eu un job la un moment dat. Am lucrat ca zilier în vara ce a urmat, lucrasem și full-time la un moment dat, însă din momentul în care am reînceput facultatea, am demisionat. M-am axat strict pe facultate.

    Ei bine, am ajuns din nou în punctul în care trebuie să-mi găsesc un loc de muncă. Deja am fost la 2 interviuri, mai urmează încă 2. Nu stau prea bine lucrurile nici acum, pentru că de 2-3 săptămâni aștept răspuns. Deja pot intui că nici nu voi mai primi vreun răspuns...

    Postarea e deja prea lungă, așa că voi continua într-o altă postare. Vă mulțumesc că ați ajuns până aici. Aștept părerea voastră! 💗

Alt capitol...

    *Vă anunț tocmai de pe acum că n-am nicio idee cum sa redactez această postare, însă voi încerca din răsputeri.

    

    

        „Bună. Mă numesc Andreea, studentă în anul III la Facultatea de Litere, specializarea limbi și literaturi rusă-spaniolă. Astăzi vă prezint lucrarea mea de licență. Erori lingvistice în mediul online.” (Totul în limba spaniolă, por supuesto *desigur)

      

        15 minute mai târziu...

        „Felicitări Andreea!” 

        Am ieșit din sala de examen și am luat o gură de aer. Nu mai știam nici pe unde să o iau, pe cine să sun prima dată. Încă aveam adrenalină în corp, adrenalină care mă făcea să mă simt debusolată și încă plină de emoții, deși tocmai ce ieșisem din sala de examen. Am anunțat-o pe mama prima dată că ieșisem din sala de examen. Eram atât de fericită că scăpasem. Simțisem că mi se luase o piatră de pe suflet. Un an de zile am stat cu gândul doar la acea zi.

        

        Puțin mai târziu, aveam să aflu mai târziu că am luat și licența. 9 la proba orală. Da, am avut și proba scrisă, la care am luat 6. Am dat la limba rusă, unde a fost ceva mai dificil. Cred că am fost puțin nebună să aleg proba scrisă la limba rusă, având în vedere că nu puteam intra în proba orală dacă nu treceam proba scrisă. Într-un final, a fost totul bine. Media la licență: 7,50. Cred că e bine. Sunt destul de mulțumită de notă.

        

        Să mă înscriu la master? Încă nu știu. Oricum am ratat înscrierea din sesiunea de vară, pentru că n-aș fi avut timp oricum să mă pregătesc pentru proba orală. Din puntul acesta de vedere, facultatea s-a organizat destul de prost. Intenționez să continui masterul pe același profil, însă doar limba spaniolă. Licența am luat-o pe 10 iulie, ultima zi de înscriere la master fiind 14 iulie, cu proba orală pe 16 iulie. Probabil dacă m-aș fi mobilizat mai bine, aș fi reușit să intru chiar în sesiunea de vară, însă am ales să respir. Abia ce luasem licența.

        În fine, nu e extrem de important asta acum. Ideea e că... am terminat facultatea. Încă un capitol încheiat. Nici până în ziua de astăzi nu pot concepe asta. Abia ce am reușit să realizez că am terminat liceul, și sunt 4 ani de atunci. Timpul zboară pe lângă mine și nu știu cum să gestionez asta. Încerc să mă bucur de tot ce mi se întâmplă. E frumos să vezi cum înflorești și reușești să faci ceea ce ți-ai propus. E frumos să vezi că toată lumea din jurul tău e mândră de tine.

    

        Nu prea am făcut foarte multe postări din perioada facultății... Am trăit multe lucruri frumoase, mai mult în afara ei, dar mă bucur că am reușit să acumulez amintiri care să mă facă să zâmbesc și de care să-mi amintesc cu nostalgie. Pe unele le-am notat pe aici, pe altele nu. 

        E timpul să vedem ce provocări îmi rezervă viața. E timpul pentru următorul capitol.

    

O schiță neterminată :)

        Da. A sosit și ziua asta. Și chiar după toate astea, mi-a fost dor să scriu. 

        După toate astea... ce? Ce anume?

        Am terminat de scris licența. În 2 zile trebuie să am varianta finală ca să pot susține examenul final. Da... chiar că examenul final...

        Sau nu?

        Bine, hai să vă pun și pe voi la curent cu tot ce se întâmplă în viața mea în ultimele luni.

        După cum știți... sau nu, am terminat facultatea. Am trecut și de ultima sesiune din viața mea de student (încă aștept nota de la ultima restanță) și simt că o iau razna.

        Nu știu cât de coerentă pot să fiu după 50 de pagini scrise la licență și câteva luni în care doar asta am făcut + mers la faccultate, învățat pentru sesiune și alte probleme personale. Perioada asta m-am cufundat în tot ce înseamnă facultate. Și simt că m-a terminat psihic. Și încă cum... și nu e ca și cum o să pot să mă relaxez după ce trec de perioada asta de foc, că urmează alta... care va dura 40 de ani probabil. ;)

        Da, am terminat de scris licența. Știu, ai citit mai sus. Dar mă repet, pentru că mie nu-mi vine încă să cred. Am terminat și cu examenele. Mai urmează doar să susțin licența... și cam asta e?... 

        Dai la master? Am primit de multe ori întrebarea asta.

        Sincer, nu știu.

E nouă seara, normal că am ceva de spus

Hi, and welcome back to my channel, oups, bloguleț. 

    Yeah, I know, iar am dispărut ca măgarul în ceață. Apreciez totuși că te-ai întrebat dacă sunt bine... dacă mai trăiesc. Da, mulțumesc! 

    Sincer, chiar mi-a fost dor să scriu. Chiar mi-a fost... 

    Dispar cu lunile, începi să te întrebi ce se mai întâmplă cu puștoaica aia cu blogul ăla roz, după uiți... și chiar atunci când îți e lumea mai dragă, hopa!!! postează! ugh... încă o postare din acelea neinteresante, în care se plânge sau nu știu ce-i trece prin cap. Dar hei, n-am murit, doar n-am mai avut stare să scriu. Nici chef. Nici inspirație. Nici absolut nimic. Dar stai liniștit/ă, te voi încânta mereu cu postările mele puerile. Da, odată la 3 luni (sau de 2-3 ori la 3 luni, când am chef să scriu mai mult și fac 5 postări, din care postez 3), dar cred că intenția contează. Nu?

    Scriu de aproape 7 ani pe blogul ăsta, și probabil te întrebi (nah, nimănui nu-i pasă, dar mă întreb eu și pentru tine) ce a ajuns blogul ăsta, cât o va mai duce, ce se va mai întâmpla atât de notabil care va merita să fie subiect de articol pe blog. Hmm...

    Dar am înțeles un lucru... chiar țin la tot ce am scris până acum. Așa pueril cum este. Sunt trăirile unei persoane care a trecut prin tot felul de provocări (adecvate vârstei ei), și a ținut să și le noteze. And I think it s a good thing.

    De la început am știut că vreau să scriu aici pentru că știu că-mi face bine. Sunt o fire introvertită, în viața reală îmi este greu de cele mai multe ori să-mi exprim sentimentele. Sau cel puțin așa eram la 15 ani, când am decis că vreau să scriu aici. Acum am aproape 23 de ani, mi-am mai dat cu reveneală, nu foarte mult, dar încât să impun niște limite. 

    Am evoluat în toți acești ani, cum este și normal, și mă bucur că am scris aici ceea ce am simțit. Nu contează ca erau non-sensuri, dacă eram tristă sau fericită, mă bucur că am făcut ceea ce îmi făcea plăcere. Da, îmi dădeam filme că o să ajung o jurnalistă, că vreau să scriu când o să fiu mare. Nu, în continuare nu mai cred că voi ajunge să fac bani din scris, dar vreau să păstrez această latură a mea vie. Vreau ca acest blog să existe mereu, nu contează neapărat ceea ce scriu. E un mod în care mă eliberez de demoni, un mod în care îmi fac cât de cât ordine în gânduri, și etc etc.

    Poate că nu sunt bună la asta, evident că există oameni care sunt mult mai buni în această aventură a scrisului. Unii chiar ajung să-și câștige existența din asta. La un moment dat mi-am dorit și eu. Și cine știe... un lucru e clar, nu mi-aș dori să ajung să exploatez dorința de a scrie. Nu scriu eu des, nu scriu eu bine, dar un lucru e clar: Mă face extrem de fericită.

    Am avut în plan să abandonez acest blog, și să creez altul, doar ca să-mi schimb nișa. Mă gândeam să ajung la mai multă lume. Însă sunt într-o perioadă în care nu știu ce vreau de a viață. Nu știu dacă e bine unde sunt. De aceea am renunțat destul de ușor la acea idee. Pentru că nu știu dacă am ceva de oferit. Nu simt că am ceva de transmis celorlanți momentan. Știu doar că-mi place să scriu, însă nu știu despre ce. Și nu vreau să mă forțez, nu vreau să fac ceva ce nu-mi place și să-mi omor dorința de a scrie. De fapt, nici nu știu dacă mai e vorba despre scris aici...

Retrospectivă 2023

 

    N-am mai făcut o postare specială în care să-mi scriu experiența dintr-un anumit an, dar ar putea fi o idee destul de bună de pus în practică. So here we are.

    Anul 2023 a început destul de bine pentru mine. Eram într-o localitate din Arad, pe fundal erau prietena mea și băiatul care voia să o combine. Sincer, nici acum nu știm ce căutam noi acolo. Ea clar nu era interesată de el, iar el încerca încontinuu să obțină cea mai mică reacție din partea ei. Eu eram pe alt film, la țigară cu mama acestuia, contemplând despre planetuța asta pe care trăim. *spoiler, a fost ultima dată când ne-am văzut/relaționat cu acel tip. 

    Cred că cel mai dor îmi e de mama lui. Și de motanul lui. El era singurul mascul din casa aia care a reușit să agațe două puștoaice de 21 de ani.

    Aprinsesem un bețișor cu scânteie la 00:00 și mi-am spus „fie ce-o fi anul ăsta”.

    N-a fost cel mai rău an, dar nici cel mai bun. Am pierdut, dar am și câștigat. 

    Fiind „burlăciță” la vremea respectivă, am avut șansa să cunosc multe persoane. Nu, nu eram în căutarea unei relații, ci doar îmi plăcea că puteam să relaționez mai mult cu cei din jurul meu. Aveam să descopăr diferite „specii” de persoane, care mai de care.

    În prima parte din an am avut ocazia să ies in țară, la o ieșire. Nu a fost un lucru foarte semnificativ, dar faptul că am avut ocazia să ies din țară, m-a făcut să-mi deschid puțin orizonturile. Mi se pare incredibil cum la doar o oră de orașul meu, se poate simți imediat o schimbare de mediu atât de mare. Poți deveni chiar vulnerabil. 

    La un moment dat, pisica mea s-a îmbolnăvit. Mama simțise prima că era ceva neregulă cu ea. Începuse să-și agațe gheruțele până și într-un fir de ață (din acela cu care croșetezi, mă scuzați că n-am termen la ora asta). Apoi lucrurile s-au înrăutățit. Se scărpina încontinuu, până rămânea fără blană în zona respectivă. Am dus-o la veterinar, ni s-a spus că are dermatită și că se poate trata. Dar nu-i trecea. Dimpotrivă, se înrăutățea situația, avea și mai multe locuri fără blăniță din cauza dermatitei. Într-un final, a fost diagnosticată cu FIV (HIV la oameni). O vedeam cum se stinge, încet încet. Din februarie, de când observasem că-i slăbiseră puterile, până în iunie, am văzut cum fetița mea se ofilește pe zi ce trece. Kitty era o pisică mare și grasă. Și foarte pufoasă. Ea era pisica mea, iar eu eram omul ei. Țineam foarte mult una la cealaltă. De la 7kg, ajunsese la 2. 

    Chiar de ziua copilului, 1 iunie, pisica mea avea să se stingă. Au trecut 8 luni, dar mă simt la fel de rău. Nu trece zi în care să nu mă gândesc la ea. 

    Tot pe 1 iunie, din senin, mă trezesc cu un mesaj de la un băiat cu care speram să mai port o conversație. Ne cunoscusem 2 săptămâni mai devreme, pe un joc. Eram pe un server de discord cu mai multe persoane, deci n-avusesem ocazia să ne cunoaștem. Din momentul în care am început să vorbim, s-a înfiripat ceva între noi. După 2 săptămâni am decis să formăm un cuplu. Mâine, 16 februarie, împlinim 8 luni de relație, mutați într-o chirie. Și-a lăsat toată viața ce o avea, ca să înceapă una cu mine.

    În aceeași zi, am pierdut și am câștigat. Data de 1 iunie este una cu o semnificație foarte mare de acum. Nu voi uita niciodată data de 1 iunie 2023. Este un mare reper din viața mea. Am putut simți pierderea și câștigul în același timp.

       În luna august, am avut din nou ocazia să ies din țară, și am vizitat chiar 3 țări. Serbia, Macedonia și Grecia. Am simțit marea după foarte mult timp. Deși postasem în acea perioadă că n-am reușit să mă apropii de părinții mei, ceva s-a întâmplat între timp. Am reușit să stabilesc o legătură și mai strânsă cu ei. Acum în special, de când m-am mutat.

        Am avut 2 joburi anul ăsta, la care am și renunțat destul de rapid. Am reușit măcar să strâng niște bănuți, bănuți cu care am și reușit să fac acest pas mare în 2024.  

        Anul acesta am aprins din nou acea scânteie, dar cu iubitul meu în cadru, și ne-am spus „fie ce-o fi”.

                                                 *din motive evidente, i-am cenzurat fața

        Anul 2023 a fost despre pierdere, suferință, dar și iubire, renaștere.

        Pentru 2024 îmi doresc inspirație, mai multă încredere, aspirații, regăsire. 

    

New chapter

        Dacă cineva mi-ar fi spus acum câteva luni că anul ăsta mă voi muta în chirie și că mă voi întreține singură (cu iubitul meu, desigur), i-aș fi râs în nas. Dar uite cum te poate surprinde viața. 

        Anul trecut pe vremea asta scriam despre cât de mizerabil mă simt, neștiind de unde să mă mai adun, iar astăzi simt că înfloresc lângă persoana care mă face fericită.

        Suntem la început de drum, multe lucruri nu le știm încă (ieri ne-am chinuit să aprindem aragazul), dar învățăm pe parcurs. Începutul este cel mai greu lucru pentru că nu știi de unde să o iei, și trebuie să ții pasul.

        

        Nu suntem de foarte mult timp mutați, dar ne descurcăm destul de bine. Facem tot posibilul să fim cât mai independenți, să beneficiem cât mai puțin de ajutorul părinților. Suntem foarte norocoși din acest punct de vedere, pentru că amândoi avem părinți care ne-au ajutat foarte mult când ne-am mutat, și încă ne sunt aproape dacă avem nevoie de ceva. Însă noi ne dorim să ne luăm zborul. 

 

        Din păcate, în România ai nevoie de ceva ajutor la început ca să poți să trăiești în condiții decente. Încă nu mă pricep foarte bine la tot ce ține de o chirie sau cum poți economisi bani, că suntem niște copii amărâți care nu știu ce înseamnă cu adevărat viața, dar am observat deja niște chestii.

           Noi am fost norocoși că am găsit o chirie DECENTĂ la 200 de euro. Timp de câteva luni am căutat pe diferite site-uri chirii în care, doamne iartă-mă, nu puteai nici să trăiești acolo. Bani mulți pentru... nu mare lucru. Chiar nu aș vrea să fac acum diferența între România și alte țări, pentru că în primul rând, nu am locuit într-o altă țară străină ca adult, și în al doilea rând, părerile sunt împărțite în funcție de experiențele fiecăruia. Treaba asta este subiectivă și prefer să nu comentez. Dar nu știu dacă în alte țări există chirii jalnice la prețuri muult mai mari decât ar trebui să fie, cum există la noi. 

          

        În altă ordine de idei, n-aș mai avea prea multe de adăugat, for now, dar vă las cu o întrebare. Voi cum ați încuraja un tânăr la început de drum? Întreb pentru un prieten... :D

Be stylish

 

        Pentru că recent m-am reapucat de Stardoll, am zis că e o idee bună să vă arăt cum îmi îmbrac doll-ul. Am mai multe postări legate de acest joc, nici nu-mi aduc aminte de când n-am mai postat ceva de genul... ceva an sunt cu siguranță.

        Au trecut 13 ani de când am deschis prima dată această pagină, iar eu încă sunt obsedată de acest joc. Pur și simplu îmi place să-mi îmbrac păpușica în diferite moduri (și am băgat bani la greu ca să o fac să arate în felul ăsta) dar eu cred că e o investiție bună. Nu, n-am avut de câștigat financiar sau ceva de genul acesta, dar pe plan emoțional și psihic m-au ajutat enorm. Asta numesc eu investiție. 

        Dacă ceva vă face fericiți, în condițiile în care nu răniți pe alții, go for it. Pe mine mă face fericită să mă joc acest joc, so I have no regrets. :)

    Așa că, iubitele mele, dacă nu aveți inspirație pentru un outfit, uitați aici câteva! :D (Eu cred că oricine se poate inspira de aici, fiind genul de persoană care își schimbă stilul odată la fiecare outfit. Pur și simplu iubesc hainele, m-aș îmbrăca în toate hainele posibile :P)

2024

 

    Un nou an, un nou capitol. Și bineînțeles, o nouă postare. Aș putea spune... un nou început.

    Nu vă las nici de data asta, în 2024. Nu cred că aș putea renunța la pasiunea asta, indiferent cât de rar mă implic. Chiar dacă nu am fost activă pe cât mi-aș fi dorit, atunci când am început acest drum, am investit ceva timp aici... și nu doar atât. Am multe amintiri aici, amintiri pe care probabil le-aș fi uitat dacă nu le scriam.

    Așa că dedic această postare pentru a manifesta faptul că am început ceva frumos și n-am lăsat să se sfârșească. Nu contează dacă am postat de 3 ori într-un an sau de 50 în altul. E total ok.

    Trecând la altele...

    Au trecut 4 ani de când pandemia a izbucnit, și aproape 2 de când s-a sfârșit, dar un lucru e clar: m-am schimbat. Mi-am schimbat prioritățile, stilul de viață, am schimbat persoane care au avut un impact major în viața mea, care mi-au luminat sau întunecat calea. Dar astea fac parte din cursul vieții. 

    Cred că e destul de evident că nu mai sunt aceeași persoană ca în 2017. Eram un simplu copil de 15 ani. După ceva ani, am ajuns la vârsta de 22 de ani. Iar după cum spuneam, pandemia a intervenit fix când eram în acel prag dintre adolescență și tânăr adult. Poate că pare banal pentru unii, dar pentru mine a fost o etapă majoră, care s-a complicat odată cu instaurarea pandemiei. Anii de pandemie s-au simțit ca o pauză, doar că timpul a trecut. Nu am simțit că am crescut foarte mult în acei ani, iar următorii de după s-au simțit ca o palmă peste față, pentru că a trebuit să înfrunt realitatea, eu sărind niște etape în dezvoltarea mea ca om mare.

    Și probabil că toată lumea a trecut prin perioada ”Okay, dar ce fac cu viața mea de acum?”. E acea perioadă când termini școala, nu contează că e liceu sau facultate, și nu știi încotro. Nu știi ce ai vrea să faci. Sau aveai o idee, dar atunci când te lovești de crunta realitate, ți se năruie toate speranțele. Vezi cât de greu este să obții un loc de muncă stabil sau cât de greu e să ajungi la cel pe care ți-l dorești. Trebuie să sacrifici mult timp din viața ta să aduni experiență, ca să ajungi la acel job care îți place. Asta dacă îți vei găsi unul. Va dura ceva timp până îți vei găsi locul. 

    Sunt într-o perioadă a vieții în care trebuie să o înfrunt. Să iau viața în piept. În câteva luni termin facultatea și încă nu știu ce-mi doresc cu adevărat de la viață. Nici nu știu dacă voi reuși să termin facultatea măcar. M-am trezit în ultimul an că nu sunt sigură dacă e ok facultatea asta, dar mai am jumătate de an.