E nouă seara, normal că am ceva de spus

Hi, and welcome back to my channel, oups, bloguleț. 

    Yeah, I know, iar am dispărut ca măgarul în ceață. Apreciez totuși că te-ai întrebat dacă sunt bine... dacă mai trăiesc. Da, mulțumesc! 

    Sincer, chiar mi-a fost dor să scriu. Chiar mi-a fost... 

    Dispar cu lunile, începi să te întrebi ce se mai întâmplă cu puștoaica aia cu blogul ăla roz, după uiți... și chiar atunci când îți e lumea mai dragă, hopa!!! postează! ugh... încă o postare din acelea neinteresante, în care se plânge sau nu știu ce-i trece prin cap. Dar hei, n-am murit, doar n-am mai avut stare să scriu. Nici chef. Nici inspirație. Nici absolut nimic. Dar stai liniștit/ă, te voi încânta mereu cu postările mele puerile. Da, odată la 3 luni (sau de 2-3 ori la 3 luni, când am chef să scriu mai mult și fac 5 postări, din care postez 3), dar cred că intenția contează. Nu?

    Scriu de aproape 7 ani pe blogul ăsta, și probabil te întrebi (nah, nimănui nu-i pasă, dar mă întreb eu și pentru tine) ce a ajuns blogul ăsta, cât o va mai duce, ce se va mai întâmpla atât de notabil care va merita să fie subiect de articol pe blog. Hmm...

    Dar am înțeles un lucru... chiar țin la tot ce am scris până acum. Așa pueril cum este. Sunt trăirile unei persoane care a trecut prin tot felul de provocări (adecvate vârstei ei), și a ținut să și le noteze. And I think it s a good thing.

    De la început am știut că vreau să scriu aici pentru că știu că-mi face bine. Sunt o fire introvertită, în viața reală îmi este greu de cele mai multe ori să-mi exprim sentimentele. Sau cel puțin așa eram la 15 ani, când am decis că vreau să scriu aici. Acum am aproape 23 de ani, mi-am mai dat cu reveneală, nu foarte mult, dar încât să impun niște limite. 

    Am evoluat în toți acești ani, cum este și normal, și mă bucur că am scris aici ceea ce am simțit. Nu contează ca erau non-sensuri, dacă eram tristă sau fericită, mă bucur că am făcut ceea ce îmi făcea plăcere. Da, îmi dădeam filme că o să ajung o jurnalistă, că vreau să scriu când o să fiu mare. Nu, în continuare nu mai cred că voi ajunge să fac bani din scris, dar vreau să păstrez această latură a mea vie. Vreau ca acest blog să existe mereu, nu contează neapărat ceea ce scriu. E un mod în care mă eliberez de demoni, un mod în care îmi fac cât de cât ordine în gânduri, și etc etc.

    Poate că nu sunt bună la asta, evident că există oameni care sunt mult mai buni în această aventură a scrisului. Unii chiar ajung să-și câștige existența din asta. La un moment dat mi-am dorit și eu. Și cine știe... un lucru e clar, nu mi-aș dori să ajung să exploatez dorința de a scrie. Nu scriu eu des, nu scriu eu bine, dar un lucru e clar: Mă face extrem de fericită.

    Am avut în plan să abandonez acest blog, și să creez altul, doar ca să-mi schimb nișa. Mă gândeam să ajung la mai multă lume. Însă sunt într-o perioadă în care nu știu ce vreau de a viață. Nu știu dacă e bine unde sunt. De aceea am renunțat destul de ușor la acea idee. Pentru că nu știu dacă am ceva de oferit. Nu simt că am ceva de transmis celorlanți momentan. Știu doar că-mi place să scriu, însă nu știu despre ce. Și nu vreau să mă forțez, nu vreau să fac ceva ce nu-mi place și să-mi omor dorința de a scrie. De fapt, nici nu știu dacă mai e vorba despre scris aici...