Facultatea de litere?... jurnalism? Cum e viața de student?

 

        După ce am luat bacul in 2021, după un an în care am visat în fiecare seară că de data asta voi reuși să iau bacul, am vrut să mă înscriu la facultate. Acesta era visul meu. Voiam cu ardoare să-mi continui studiile. Știam cât de importante sunt studiile superioare și cât de mult mă vor ajuta pe viitor. Așa că n-am ezitat și am aplicat.

        Încă din liceu visam că voi da la jurnalism, dar ceva s-a întâmplat pe ultima sută de metri. A fost pur și simplu o chestiune de moment. Dacă ar trebui să mă întorc în timp cu vreo 3-4 ani, și să-mi spun mie că eu sunt la litere în momentul de față, cred că aș fi foarte confuză și mi-aș pune o grămadă de întrebări. Ca răspuns, mi-aș spune că trebuie să ajung la acel moment ca să-mi dau seama cum am ajuns la litere. 

        Aveam o colegă de liceu care era deja studentă la litere, însă din cauza unor probleme, a trebuit să lase facultatea. Când am luat eu bacul și am decis că vreau și eu la litere, ea a hotărât că se va reînscrie în cadrul aceleiași facultăți, același profil, adică limbi și literaturi engleză-română.

        Eu am vrut la engleză-spaniolă, deoarece îmi doream foarte mult să-mi reamintesc limba spaniolă. Am locuit câțiva ani în Spania când eram mică și știam limba, dar îmi era foarte greu să mă exprim. Am spus că vom fi colege măcar la engleză. 

        M-am înscris, însă n-am intrat. Eram supărată. Nici măcar nu eram acasă când am aflat acest lucru, eram la fostul meu iubit. Am primit un apel de la universitate, de la o profesoară care mă întreba dacă nu cumva îmi doresc să vin la rusă. Pe moment am refuzat, însă am stat de vorbă cu ai mei și am luat decizia să mă înscriu la rusă la cea de-a doua repartizare. Tatăl meu învăța rusa singur la acel moment, așa că am vrut să învățăm împreună, eu urmând să fac multă rusă când aveam să încep studiile și astfel să fac împreună rusă și cu el. Încă un motiv destul de important la luarea acestei decizii a fost locul bugetat. Dacă intram la engleză aș fi intrat la taxă, iar la rusă fiind puțini cursanți, aș fi prins un loc la buget. Nu mai voiam să-i pun pe ai mei la cheltuieli.

        Așadar, am devenit studentă în cadrul Facultății de Litere, specializarea limbi și literaturi rusă-spaniolă. 

      Și totuși de ce litere în loc de jurnalism?

         După cum spuneam, am cochetat foarte mulți ani cu ideea că voi merge la jurnalism. Am și postări pe blog în care spuneam că voi merge în această direcție. Dar mi-am spus că dacă voi merge la litere, tot voi avea mult de scris și un bonus ar fi și învățarea unor noi limbi. În plus, și cu terminarea acestei specializări voi putea lucra în domeniul acesta dacă chiar îmi voi mai dori pe viitor acest lucru.

        În prezent sunt în anul II, semestrul II. După terminarea acestui semestru, mai am un singur an de facultate, deci practic mă aflu la jumătatea vieții mele de student. Îmi place ceea ce fac la facultate dar orarul mă dă peste cap. Am multe ferestre care îmi complică existența, dar încerc cât se poate să îmi fac prezențele ca să pot intra în examene. Am reușit în fiecare semestru, voi mai reuși să fac asta. 

       Anul I l-am făcut în online. În fine, jumătatea semestrului II l-am prins fizic și chiar și examenele le-am dat fizic. Dar despre facultatea online versus facultatea fizică voi scrie altă dată. 

        Regret că nu am cunoscut foarte multe persoane în viața mea de student. Mă așteptam la altceva când am început anul II. Deși am avut parte de multe momente frumoase în afara facultății, momente în care am simțit că-mi creez amintiri foarte frumoase, mi-aș fi dorit să creez momente și în cadrul facultății. Mă aflu într-o perioadă monotonă din viața mea. Din nou stau doar acasă și la facultate, deși mai sunt zile în care ies cu colege la o terasă sau cu prietena mea. 

        Dar nu este prea târziu. Încă pot face atâtea lucruri studentă fiind.

Gânduri de seară

 

 E ora 1:41, 27 martie 2023, o zi de luni...

 Mă uit pe fereastră la acel copac frumos înflorit al vecinilor de peste drum. Suspin și trag din țigară.

 Astăzi am cursuri de la 8 dimineața, cred că ar trebui să mă odihnesc... însă ceva nu mă lasă. Știu că voi regreta de dimineață, dar nici măcar asta nu mă motivează să pun capul pe pernă și să mă odihnesc pentru ziua de astăzi. 

  De ce nu mă lași să mă odihnesc, drag suflet? Care îți e suspinul? Spune-mi, ce te doare?

  Bucură-te drag suflet, ești liber... ești liber să simți atâtea lucruri bune ce ți se oferă, meriți să te bucuri. De ce nu o faci? Ce-ți lipsește? Ce nu te lasă să te liniștești?

  Ai făcut destule pentru alții. Ai suspinat prea mult pentru ceilalți, crezând că asta îți va aduce împlinire... și totuși, nimeni nu te-a meritat. Atunci drag suflet, de ce nu ești fericit? Ce anume îți va aduce ție împlinire? Care îți e ție scopul pe acest pământ?

    Dacă tu nu te simți fericit, și inima suspină. Iar mintea e atât de confuză... mintea se află în neant și nu știe pe unde să iasă. Nu știe pe unde să o ia. Unde să se ducă? Pe ce cale să o ia, când în jurul ei e totul amorțit...

   Așa că spune-mi... ce te doare? Ce te deranjează? Știi care îți e scopul? Menirea ta pe pământ? Nu ai pogorât pe pământ pentru nimic. Trebuie să ai un scop. Îl cunoști? 

   Ce se întâmplă când nu-ți cunoști scopul? Când nu știi ce te face fericit? Ce poți face în acest caz? Trebuie să lupți, drag suflet. Nu mai suspina... Bucură-te de liniștea pe care o ai acum. Regăstește-ți scopul. Reconectează-te. Când nu știi unde să te duci, du-te la originea ta. Contemplează. Renaște. Pentru că acum te afli în perioada renașterii. Renaște odată cu tot ce este în jurul tău.

  Iau o gură de aer. Scriu, șterg și rescriu. Șterg iar. Scriu din nou.

  Îmi aprind o țigară și mă uit către acel copac. Acel copac frumos. Știi ce înseamnă? E timpul să înflorești. 

  E timpul să dormi... e târziu. Peste câteva ore o iei de la capăt.

  E 2:24. Ar cam fi cazul.

K.A.D.

 

  Și mi-e dor de tine... 

   Ascult muzică și-mi amintesc de chipul tău. De tandrețea ta. Modul în care te uitai la mine. Modul în care îți arătai afecțiunea față de mine. De cât de dedicat erai când făceai simple lucruri.

    Ascult melodia asta și îmi amintesc de tine cât de concentrat erai la volan. Îți vedeam doar ochii, ochii de care eu mă îndrăgosteam mereu când mă uitam la ei. Simțeam că sare inima-n mine când te uitai la mine pentru o secundă, prin acea oglindă. Era melodia asta pe fundal, și o retrăiesc mereu. Închid ochii și te văd uitându-te la mine. 

    Și eram atât de îndrăgostiți odată. Ne plimbam nopțile ținându-ne de mână, aveam momente când ne opream în stradă doar ca să ne admirăm unul pe altul. Ne luam în brațe și ne sărutam, și chiar de mai era lume de trecea pe lângă noi, pentru noi ei nu mai existau. Existam doar tu și eu.

    Și mi-e atât de dor de tine...

    Credeam fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai, fiecare promisiune. Tot ce-mi spuneai mă fermeca. Vocea ta mă făcea să tresar. Nici n-aveai idee cât de mult te iubeam. Iubeam fiecare parte din tine. Îți iubeam rădăcinile, tot ce ținea de tine... Te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni în toată viața asta. Mi-aș fi dat inima din mine. 

    Ți-am mai spus cât de dor îmi e de tine?

   Știu că relația asta n-a mai mers. Știu că eu m-am despărțit de tine, dar relația asta nu se ducea deloc într-o direcție bună... știam că pierd persoana pe care o iubesc cel mai mult. Dar nu voiam să mă pierd pe mine... și încă mă caut... pentru că tu ai revenit în gândurile mele...  

    Cel mai mult mă doare că tu ești bine, și eu încă nu sunt. Știu că sună narcisist, dar eu nu sunt bine... În fiecare zi mă gândesc la tine și mă doare.

        Și deși îmi e dor de tine, fără tine îmi e mai bine... 

    Dorul ăsta trece. Ochii care nu se văd se uită. Și încep să te uit încet, încet... Se șterg fragmente din tot ce am avut. Pe tine n-am să te uit niciodată, voi uita doar ce am simțit pentru tine. Ești o amintire pe care nu vreau să o uit. Prima iubire nu se uită niciodată, pentru că prima iubire doare cel mai tare. Tu ești prima mea iubire. Speram să fi și ultima, dar nu suntem unul pentru altul. 

      Uneori mi-aș dori să știi ce simt... și mi-aș dori să știu ce simți, dar oare e bine să aflăm lucrurile astea?

3.

 

      A 3-a postare pe luna asta, wow. Parcă nici nu-mi vine să cred. Îmi pare rău însă că nu vin mai des. De ani de zile mă plâng că revin doar după un timp, că postez rar și că-mi doresc să postez mai des. Nu știu dacă blogul ăsta a ajuns unde am vrut inițial. 

       În 2017, când am creat acest blog, gândul meu era să am un loc unde să scriu, nu conta ce. Ca un fel de jurnal, dacă putem spune așa. M-am gândit și la potențiali cititori, însă platforma blogspot e moartă. Nu mai e la fel ca acum 11-12 ani, când toată lumea scria. Și deși eram mică atunci, mă impresiona fiecare postare pe care o citeam, pentru că-mi doream și eu să fac asta. Scrisul mereu mi s-a părut ceva extraordinar, un lucru care mă împlinește atât de mult. Aș vrea să fac lucrul ăsta toată viața mea. 

        Și totuși, am 2-3 cititori care mai revin pe aici, ceea ce pentru mine e minunat. Având în vedere ce postez aici, mi se pare incredibil că există oameni care au răbdare să-mi citească postările. Mă întreb oare ce o fi în capul lor când o fac...?

         Oare trec și ei prin ce trec eu și se simt? Oare se gândesc cum să dea de mine ca să-mi spună să merg naiba la psiholog că am nevoie urgent? Who knows?

           Ideea e că apreciez fiecare prezență în parte. Știu că am mai spus asta, însă mă simt recunoscătoare în acest moment. 

Moment

 

     Nici n-am început bine să scriu că sentimentele mele o iau razna. Cuvintele se îneacă în lacrimi. Știu doar că în acest moment nu sunt bine. Trăiesc în trecut. Mă simt foarte nefericită. Retrăiesc puțin în urmă cu 4-5 ani și știu doar că niciodată nu va mai fi la fel. 

        Eram atât de fericită acum 4 ani și nici nu știam. Aveam o viață atât de frumoasă și de simplă. Eram în perioada liceului, aveam un cerc mare de prieteni, tocmai ce sentimentele mele erau validate de către cel pe care îl iubeam, nu trebuia să mă gândesc la nimic special. Pur și simplu am dus-o atât de bine.

        Simt cum trecutul meu vine spre mine. Mă tot întâlnesc cu colegi din liceu, iubitul de atunci, cel pe care îl iubeam atât de mult, și care acum e un străin, își reface simțită prezența din nou în gândurile mele, provocându-mi niște răni extrem de adânci. Simt cum îmi ia inima din piept și o izbește de toți pereții. Mă face să urlu în mine de durere. 

        În viața mea de zi cu zi nu mă mai bucură nimic. Sunt cuprinsă de anxietăți care își fac rădăcini adânci în mintea mea. Viața de student nu mă împlinește deloc, însă știu că trebuie să o termin. Nu că mi-ar displăcea să fiu studentă și să învăț, însă din pricina specializării mele, nu pot lega foarte multe prietenii. Stau foarte mult timp singură, ceea ce nu mă ajută absolut deloc. 

        Nu mai am chef de nimic. Nu mai am chef de nimeni. Nu mai am chef să trăiesc. Nu mai vreau interacțiune, însă dacă nu aș interacționa, probabil aș ajunge să o iau razna și mai rău decât o fac acum. 

        Retrăiesc prin poze, amintiri, melodii, chiar și din video-uri pe youtube postate în perioada aia și postări pe blog, momentele când viața mea era așa de frumoasă, când mă bucuram de tot ceea ce mi se întâmpla. Îmi e atât de dor. 

        E atât de dureros să-ți amintești de cum de fericit și de împlinit te simțeai odată, în momentele când te simți atât de nefericit de viața pe care o duci. Și să n-ai nici puterea să schimbi lucrul ăsta. 

        Nu știu de unde să mă mai adun. Bucăți din mine sunt peste tot. Mă uit în gol și văd... nimic. 

        Simt că nimic nu-mi merge. Simt că nu mai pot lega nimic față de nimeni în acest moment.

        Știu că e doar o fază din viața mea, știu că am mai trecut și voi mai trece prin așa ceva. Însă, sunt unele momente în viața asta când ești atât de jos că nu mai știi pe unde să o iei. Te simți atât de vulnerabil și fără speranță în nimic. 

        

Început de martie...

 

   Deși lipsesc cu lunile, mereu revin. Pentru că asta e singura pasiune care mă împlinește, deși postez rar. Și deși am blogul ăsta de aproape 6 ani și nu am interacțiune, e ok. Blogul ăsta terapie pentru mine. Scriu pentru mine aici.

     Mai am momente când revin pe blog și văd prin câte lucruri și prin câte stări am trecut. Ca orice om normal, de altfel. Însă faptul că pot să mă uit în trecut și să retrăiesc anumite momente pe care le-am scris, hits different. E ceva cu totul inedit, cu totul special. 

    Din păcate, a pierit pofta de a scrie. Nu mai am același entuziasm pe care îl aveam atunci când am început. Nu am inspirație, nu am despre ce să scriu în mod special. Dar un lucru îl știu sigur, mă ajută enorm atunci când o fac. Mă eliberez de emoții, de stres. Momentele în care scriu îmi redau o stare unică, o stare pe care o resimt doar când sunt activă aici. 

    Și totuși, de ce am revenit de data asta?... 

    Am niște gânduri care mă apasă, amintiri care încep să doară, și vreau să scriu despre asta, însă am un blocaj anume din care momentan nu am ieșit... Dar le voi scrie. Voi încerca.

    Blogul meu drag, lunile astea am pomenit de tine. Multă lume știe de existența ta, însă puțini sunt cei care ajung aici, pentru că dacă o fac, ajung să descopere o parte din mine pe care probabil doar cei foarte apropiați mie o știu. Iar acea lume nu e pregătită să afle de ea. Sau cel puțin nu vreau eu să arăt lumii acea parte.