Copilării

  

         Bună!! It's been a while, huh?

         Ce ați crezut, că am murit? Eu nu mor. Și dacă mor, voi renaște. :D

         Ca de obicei, așa cum v-am obișnuit de prea multă vreme, va fi o postare doar ca să fie, cel mai probabil. E o postare de revenire, o postare în care încep cumva să-mi reintru în scris după o perioadă lungă în care n-am mai făcut-o. 

        M-am gândit de multe ori să scriu, probabil dacă aș fi pus în aplicare lucrul ăsta de fiecare dată când m-am gândit, tare departe aș fi ajuns... 

        Mă știți, am perioade și perioade. Mereu revin doar când simt că nu mai pot, când mă simt încărcată de prea multe lucruri care îmi inundă mintea, și revin doar ca să golesc ce am în cap, ca să ajung să inund din nou, și ciclul se repetă. 

        Mi-aș dori să pot posta mai des, să îmi expun mai des ideile și să-mi las creativitatea să zburde. Am foarte multe de spus. Foarte multe. Aș vorbi toată ziua despre absolut orice îmi trece prin minte, indiferent cât de documentată sau proastă aș părea. 

       Și totuși aleg să o las așa. Sunt atât de delăsătoare... 

       Acum 5 ani de zile am început să scriu pentru că eram super disperată să o fac. Îmi doream de ani de zile să o fac, iar când am considerat că e timpul, nu am mai ezitat. Blogul ăsta m-a ajutat extraordinar de mult să-mi expun ideile, să îmi eliberez demonii, să depășesc anumite situații peste care îmi era greu să trec. De fiecare dată când revin aici și îmi recitesc toate postările vechi, pot vedea o adolescentă care voia doar să se maturizeze, să fie ascultată și să-i fie validate ideile. Să pot schimba ceva, să pot influența pe cineva, să mă pot face plăcută. Îmi plăcea ideea de a scrie, de a-mi da frâu imaginației și gândurilor care așteptau cu ardoare să fie scrise undeva. Știți că de obicei, când o persoană trece în revistă cam ce a făcut când era mic, începe să se întrebe cât de prost era? Și eu sunt așa de obicei, dar nu când e vorba de blog. Dacă cineva mi-ar descoperi blogul, nu mi-ar fi rușine cu nimic din ce am scris. Indiferent cât de personale sunt lucrurile pe care le-am scris. Pentru că acest blog a fost creat mai mult pentru a-mi exterioriza sentimentele și trăirile de adolescentă, de pe vremea când nu aveam pe nimeni care voia să mă asculte. 5 ani din viața mea sunt aici. Îi pot rezuma. Știu cum m-am simțit în 2017, prin ce lucruri am trecut în 2018, cum am reușit în 2020 și cum ce voi mai face eu prin 2022. Cel mai probabil voi scrie despre tot ceea ce mi s-a întâmplat în perioada în care am lipsit. Am atâtea lucruri în cap în momentul ăsta, că dacă aș putea să scriu 10 postări deodată, aș face-o. Doar că n-am puterea asta. Am doar o pereche de mâini și o minte. Nu mă pot concentra nici măcar într-o parte (doar  atunci când mă dedic cu adevărat), dapăi să mă concentrez în 3 părți. Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am luat carnetul de conducere până acum. Atenție distributivă 0. xD 

      Blogul e dovada că am evoluat, că am crescut, și mai am mult până să mă maturizez complet. Încă mă simt ca un copil căruia îi e frică să iasă din carapace, dar își adună curajul să o facă. Curajul pe care îl adun iese din fricile și din nesiguranțele cu care am crescut. Vreau cu adevărat să devin sigură pe mine. Nu doar 100%, ci să știu că pot să am o bază în mine. Am impresia că m-aș putea lăsa la greu singură. Din cauza fricii pot să renunț ușor, dar în același timp mă face să mă și lupt, pentru că dorința de a evolua și de a mă vindeca e mai mare decât frica pe care o resimt. Probabil dacă nu aveam blogul aș fi intrat într-o depresie pe care nu aș mai fi putut-o trata. Mereu am fost un copil sensibil, care a luat mereu totul atât de personal.

    Blogul îmi arată și acum faptul că eu mai întâi trebuie să tratez copilul din mine.