Low

 

       Închid ochii. Respir adânc. Deschid ochii și realizez că scriu greșit. Corectez. Îmi doresc să pot scrie cu ochii închiși, dar din cauza unghiilor lipsă nu pot tasta bine pe calculator. Așa că mă voi folosi de ochii sufletului. Îmi golesc mintea și voi umple o ciornă de pe blog. Și așa nu am mai postat de mult. Bine, am postat acum 2 secunde, dar simt că acum trebuie să scriu. Trebuie pur și simplu să mă descarc. Simt că explodez. 

       Te voi duce acum într-o călătorie. Bun venit în interiorul meu. Nu știu cum îți imaginezi tu cum e aici, dar e ca un tunel care momentan nu a găsit lumina de la capăt, dar care e iluminat de tot felul de luminițe care stau nestingherite. Acelea sunt speranțele mele. Acele lucruri mă țin pe mine în viață. Dacă ele n-ar mai fi, aș fi doar un gol. 

       Totuși, dacă mi-ai întreba inima, ea ar spune altceva. De fapt, nici ea nu știe. Nu la inimă e problema... dar atunci unde este? 

       Toate îngrijorările mele acolo sunt. Durerile sufletești acolo le resimt, dar oare chiar de acolo vine tot? Mintea mea ce spune? Cine pe cine rănește? Mintea pe inimă, sau inima pe minte? 

     Mintea îmi proiectează imaginile, inima le simte, iar durerile îmi găuresc pur și simplu mintea.  

      Totul este o amestecătură... o harababură. 

       Cert este că simt o durere permanentă. Nu pot să o mai controlez. Îmi pierd echilibrul, și pic în gol.         Dar totuși am o putere care mă ridică și îmi spune că eu trebuie să rezist, că pot să trec peste orice.

     Îmi pierd concentrarea. Nu știu ce este. Acum în momentul ăsta unde sunt? 

     Nu are sens nimic ce spun. Sau are? Ideea e că vreau să descriu tot ce resimt în mine. 

     Simt dor. Dezamăgire. Gol. Neîncredere. Frică. Și totuși din frica asta renasc. Doar că am impresia că uneori mă dezechilibrez.  

    Intru într-un mic atac de panică, și simt cum toată viața mea se prăbușește pentru un moment. Apoi simt că totul se reconstruiește la loc cu o forță divină, care nu vine din partea mea. O fi o putere divină sau o putere ascunsă adânc în mine, despre care nu știu?

    Până la urmă ce aștept? 

   Tunelul s-a transformat într-un carusel, nici tu nu mai știi unde ești acum. Te-am derutat? 

   Unde duce caruselul ăsta? Oare spre acea lumină pe care tot o aștept să o ating?

   Ce este această lumină?  

    Liniște. Stabilitate. Pace. Iubire. Mă așteaptă. Dar oare fac suficient ca să ajung la ele? Le merit? Da și nu? 

   Îmi doresc ca acest carusel să nu mă mai ducă în ambele extreme. Uneori simt că am lumina, alteori mă fură întunericul înapoi. Apoi acest carusel revine. Cine este acest carusel, care e scopul lui?

  Inspirația mea s-a disipat, și am obosit... Ești mai confuz decât erai înainte. Și eu la fel. Știu doar că am obosit să gândesc, iar singura mea dorință în această secundă este să mă las... purtată de val. 

  Vreau să fiu ușoară ca o pană, și să cad la fel ca ea în gol. Oriunde mă duce, știu că pentru un moment mă liniștesc!