Nu știu cum o să încep postarea asta sau cum o voi sfârși, dar știu că am ceva de spus.
Și cu asta voi începe.
La început totul este frumos, totul este lapte și miere. De aici încep multe povești de dragoste, și chiar speri că persoana cu care ești acum va fi aleasa/alesul vieții tale, că veți fi o familie, că totul va decurge așa cum vă gândiți acum că se întâmplă, dar nu va fi așa. Cel puțin dacă nu e persoana potrivită.
Dar... după câțiva ani de relație, după ce v-ați cunoscut din toate punctele de vedere, de fapt nu sunteți meniți, iar asta doare cel mai tare. Trezirea asta la realitate te face să amețești cumva. Nu mai știi cine ești, nu mai ești sigur nici pe ce ai fost înainte. Te face să te pierzi o vreme, dar știi că dacă mai rămâneai în relația aia, te-ai fi pierdut de tot.
El nu a fost o persoană rea, tu nu ai fost o persoană rea. Dar voi doi împreună scoateți tot ce e mai rău din voi. Atunci nu e dat să fie. Deși poate ca prieteni sunteți compatibili. Dar vedeți, relația de iubire e cu totul specială. Nu oricine poate să fie compatibil cu tine din punctul ăsta de vedere, deși la început ai impresia că este, pentru că la început abia experimentezi. Abia cunoști persoana respectivă. Probabil nici tu nu știi ce vrei de la o relație.
În adolescență vrei doar afecțiune fizică. Vrei să experimentezi o relație în sine, nu prea te interesează altceva. Sau poate te bagi într-o relație doar de dragul de a fi în una. În adolescență totul se bazează pe experimentat, pentru că nu ai mai trecut prin asta.
După acea perioadă, probabil ai trecut prin mai multe relații și știi ce vrei de la una. Întâlnești pe cineva și ai impresia că e diferit. She/He is the one. Trece luna de miere, trec anii, și totuși simți că nu e acea persoană. Totul devine toxic. Tu vrei să pleci, dar el nu vrea să plece. Sau el vrea să plece dar tu nu vrei.
Sincer, în momentul ăsta nici nu știu cum să mai spun să mă simt, pentru că trec printr-o multitudine de stări. Mă simt mințită și simt că mi-am pierdut timpul cu cineva care nu era pentru mine, deși el e o persoană bună. Ajunsesem să nu mai fim buni unul pentru altul, unul cu altul, devenisem atât de toxici încât aveam impresia că nu puteam să o ducem la capăt, dar despărțirea ne-a ajutat pe amândoi.
Am impresia că el pur și simplu a uitat de tot, poate și el crede același lucru despre mine... Știu că m-a iubit foarte mult, și eu pe el, dar noi doi nu eram ce trebuie. Nu că aș avea alte preferințe, dar simt că relația asta nu era absolut deloc sănătoasă, ci doar ne obosea psihic pe amândoi, eram foarte comozi în obișnuința de a fi împreună, dar noi nu mai eram de mult într-o relație.
El spune despre mine că sunt copilăroasă doar pentru că cer prea multă atenție, eu spun despre el că e prea copilăros pentru că nu știe cum să fie mai sensibil, și se scufundă în jocurile lui, nu-i place deloc să se exteriorizeze. Nu mai suntem pe aceeași linie de plutire, și deși relația noastră a mers perfect câțiva ani, în ultimul an nu am mai fost ce trebuie, și cred doar că amândoi doar ne-am dat arama pe față.
Unii spun că știi atunci când îți întâlnești iubirea vieții, dar eu nu cred în asta. Pentru fiecare dintre noi ne înțelegem foarte bine în prima perioadă. Poate să dureze ani de zile până acea persoană se schimbă. 10-20 ani, poate 30. Ideea e de cum te înțelegi cu o persoană pe o anumită perioadă de timp. E exact ca și prieteniile. Pot să țină o viață întreagă, sau să țină 3 ani, 7 ani, 10 ani sau 2 luni.
O relație se bazează pe prietenie în primul rând, de cât de compatibil ești cu acea persoană. Dacă ajungeți să fiți toxici, înseamnă că între timp v-ați schimbat și preferați altceva de la persoana de lângă voi. Sau depinde. Dar eu spun din ceea ce mi s-a întâmplat mie.
Pur și simplu nu eram pregătită pentru asta, iar acum trebuie să trec prin asta. Nu știu cum să mă exteriorizez, am impresia că orice scriu e greșit și îndoielnic și eu mă frustrez pentru că am impresia că tot ce scriu e fără sens și că nimeni nu o să înțeleagă ce scriu pentru că nu știu să mă exprim, iar în momentul ăsta scriu pentru că vreau să mă exteriorizez și scriu de dragul de a scrie, cu riscul că nu prea o să mă fac înțeleasă. Pentru că nici eu nu mă mai înțeleg pe mine.
Îmi doresc doar să scriu ceva, să fac ceva cu viața mea pentru că sunt într-un impas în care nu fac absolut nimic cu viața mea, trec orele și zilele pe lângă mine atât de repede, pentru că nu fac nimic. Doar mă topesc de cald din cauza căldurii, iar în interior mă topesc de durere și nepăsare.
Scriu în momentul ăsta și știu că am avut ambiția să scriu, deși am tras de mine zile întregi ca să fac lucrul ăsta. Pur și simplu de multă vreme simt că-mi irosesc viața și atât, iar când fac ceva cu ea pur și simplu aștept să ajung acasă și să mă izolez, because I m not okay.
Vreau să fiu creativă și să fac ceva cu pasiunea mea, deși nu prea se caută ceea ce fac eu, dar vreau să fac ceva, dar pur și simplu nu am absolut nicio motivație, și niciun entuziasm în nimic.
4 ani de relație s-au dus și nu știu dacă au fost degeaba, simt că nu am făcut nimic cu viața mea până în momentul de față, mă simt atât de nesigură de ceea ce o să se întâmple cu mine și am impresia că nu voi reuși să fac nimic...
Simt golul ăsta în mine de dinainte de relație, mereu am simțit că este ceva neregulă cu mine. Nu-mi pot găsi liniștea în niciun loc. Sincer, nu știu ce e cu mine. Habar nu am.
