Mai dau sau nu de permis?

 

     Am zis că voi reveni cu un update legat de povestea de ieri. 

     Astăzi am mers la Biroul de Permise Auto, în cele din urmă, și credeți-mă că am mers cu cea mai mare silă posibilă, având în vedere câte am pățit cu ei. 

      Am așteptat aproximativ jumătate de oră până am putut să iau legătura cu un polițist, deoarece de obicei acolo e plin de elevi de școală (de șoferi) care dau sala. Și când am crezut că nu era nimic mai rău, la un moment dat ieșise polițistul despre care v-am povestit într-o postare cum am luat sala. O experiență horror. Mi s-au înmuiat puțin picioarele când l-am văzut pe polițistul respectiv, și dacă l-ați fi văzut cum mergea pe hol... zici că se pregătea să-i taie cuiva capul. Am zis să aștept un alt polițist să iasă, pentru că eu pe ăsta nu-l întreb nici de ar fi ultimul polițist disponibil la ghișeu. Din fericire la scurt timp a apărut o polițistă. Am așteptat să-i strige pe cei care dădeau sala, și am întrebat-o frumos ce pot face în cazul meu. Mi-a răspuns frumos să intru pe site-ul oficial celor de la Biroul de Permise și să selectez. Eu nu știam de acest site, deci a fost benefic să merg acolo, chiar dacă nu mi-au făcut ei programare acolo. Și lucrul ăsta mi s-a părut puțin aiurea, dar am trecut mai departe. 

    În fine, până la urmă m-am programat. Pe 11 august mă voi duce să mă programez la traseu. Dar apare altă problemă. La câți sunt programați acolo, s-ar putea să nu mai prind o dată în care să-mi fie valabil dosarul. În aprilie când m-am dus la programare, am fost programată pe 1 iulie la traseu. Suntem pe 27 iulie, iar până pe 11 august cine știe când mama naibii mă programează la traseu. Dosarul cred că-mi expiră la sfârșitul lui octombrie, din câte îmi aduc bine aminte... însă depinde de ce mi se va spune pe 11 august, când mă voi duce la programare.

    Dacă e să pot da traseul și voi pica, voi lua o pauză de la școala de șoferi. Am acumulat destule experiențe traumatizante și am dat peste destui oameni incompetenți. Voi reveni la un moment dat la școala de șoferi, dar voi schimba absolut tot. Până și instructorul. Da, am un instructor foarte bun momentan de la care chiar am învățat ceva, însă școala de șoferi la care este angajat m-a dezamăgit profund, nu voi mai apela niciodată la serviciile lor, și nici nu le voi recomanda vreodată. La același lucru voi ajunge și dacă nu voi mai putea da traseul din cauza valabilității dosarului.

  Când voi reîncepe școala de șoferi, vreau să simt că eu am vrut lucrul acesta. Sunt dispusă să uit tot ce am trăit până acum, but I need a break. Oricum voi începe facultatea, deci nici timp nu voi avea... N-am în plan să mă stresez cu școala de șoferi când eu voi avea de învățat la facultate. N-am nevoie să mă aglomerez.

  Sunt o persoană ambițioasă, în ciuda pesimismului meu. Treaba cu pesimismul oricum s-a schimbat, dar când e vorba de școala de șoferi, sunt destul de pesimistă, și pe bună dreptate. Am început cu stângul, așa că ceva trebuie schimbat. 

       Trebuie să mă apreciez pentru faptul că am început să postez destul de des pe aici. 

Incompetența la ea acasă

 

   Nu vreau să fiu genul ăla de persoană care dă vina pe țară pentru anumite lucruri care i se întâmplă, dar lucrurile cred că ar fi stat ceva mai bine dacă ăia de sus și-ar face treaba mai bine. 

  Nu mă voi implica în politică sau lucruri de genul acesta pentru că nu sunt în măsură să fac asta, însă pot spune cu certitudine că incompetența în rândul persoanelor care lucrează în instituții publice este în floare. La ordinul zilei. De câte ori n-ai auzit cazuri de abuz sau pur și simplu cazuri în care persoanele astea nu-și fac treaba cum trebuie?

   Pot face comparație cu instituțiile publice din Spania. Acolo dacă tu ca angajat, ai tupeul unui român care lucrează într-o instituție, ești zburat de acolo fără nicio discuție, pentru că acolo lucrurile se iau foarte, foarte în serios. Doar dacă te uiți urât la cel care a venit acolo să-și rezolve problemele ești pa. În schimb în România, ești luat de prost pe față. Pur și simplu se ușurează pe tine.

   Un exemplu din experiența mea ar fi la Biroul de Permise Auto, acolo unde se susțin examenele teoretice și unde se fac programările pentru traseu. O altă instituție neserioasă este școala mea de șoferi. 

  *Acum vă ofer un pic context și un dicționar. 

Dicționar: x- prima școală de șoferi unde am fost înscrisă

                   y- a doua școală de șoferi unde am fost înscrisă

  Context: Prima dată când m-am înscris la școala de șoferi, am fost la cei de la x. În fine, știți povestea mea cu instructorul lui pește și cu școala asta. Doar experiențe neplăcute. Ei bine, am găsit un instructor mai bun dar cum acesta era angajat la y, mi-am transferat dosarul acolo. Între timp, instructorul și-a schimbat locul de muncă fix la cei de la x, iar eu de asemenea a trebuit să-mi transfer dosarul acolo. N-am uitat cât de incompetenți sunt cei de la x, iar din păcate mă confrunt din nou cu această incompetență.

   După ce am picat a doua oară orașul, mă gândesc să dau a 3-a oară. Dosarul fiind transferat acum la școala x, din nou, mi se spune că m-au programat pentru programarea la traseu, adică la Biroul de Permise Auto, doar că m-au programat cum se programează lumea pentru sală și fără o dată sau oră fixă, adică pot să merg când am timp acolo. Am presimțit că mă voi confrunta cu o situație nasoală din cauza școlii x, și am avut dreptate. M-am dus la programări, mi s-a spus că nu există așa ceva, cum se poate ca eu să vin cu așa cerere și cum pot să cred că eu pot să mă programez așa. Mi s-a spus să mă programez online. Mă uit online să văd, n-au site pentru programări. Foarte tare. Incompetența la ea acasă. Și bonus, aia de la școala x, care „m-a programat” știa că voi fi în situația asta, dar a durut-o pe ea în pu... Chiar nu sunteți în stare să faceți o programare ca lumea, dacă tot vă oferiți voi să o faceți?

   La școala y am avut parte de o competență extraordinară. Ei cum au reușit să mă programeze pentru programarea la traseu cu dată și oră stabilită? Nu înțeleg de ce instructorul s-a angajat la incompetenții aceștia...

    Incompetența la ea acasă, mă repet.  În România ce se mai întâmplă așa ceva. Bătaie de joc pe față, și din partea polițiștilor și celor de la școala x.

    Să nu mai zic că programul de la Biroul lui pește se încheie la 15:30. Ei de ce pleacă de la 14? Că arfe de polițiști. Mulți și-au luat-o în cap, dar nu cred că ar fi în stare să dea o amendă. Câți polițiști incompetenți și plini de ei am văzut... da, am o repulsie față de ei. Majoritatea prin încercarea să pară autoritari, ajung cu nasul pe sus și se cred superiori. Evident că nu-i voi băga în aceeași oală pe toți, pentru că există și polițiști în adevăratul sens al cuvântului. Inclusiv instructorul meu e polițist, și nici măcar nu vorbește ca unul. Există și polițiști buni care își fac foarte bine meseria, cinste lor!

 

   Mâine revin la cei de la Biroul de Permise să mă programez pentru programare acolo, pentru că online n-am reușit. Voi reveni cu update. Sper să-și facă bine treaba de data asta. :)

Admis

    Au sosit rezultatele la a doua repartizare pentru admitere la facultate. Bine, ieri s-au afișat, dar ieri am fost prea fericită ca să vă mai dau de veste pe loc. 

       Rusă?? Da, ați citit bine. Am intrat și la engleză dar am decis totuși să merg pe profil de rusă-română. 

     De ce rusă?

   Cei de la facultate mi-au propus să vin la rusă, pentru a avea loc sigur în caz că nu intru la engleză. Inițial mi se părea ciudat ca eu să studiez rusa, nu m-am gândit niciodată până atunci să fac pasul ăsta. Le-am spus că revin dacă mă râzgândesc. 

   M-am gândit mai bine. În familia mea tatăl și sora mea studiază singuri rusă. Tata are și cu cine vorbi, deci stăpânește rusa cât de cât, iar sora mea știe foarte bine alfabetul și știe să vorbească puțin. Ei doi m-au încurajat cel mai mult să merg la rusă, pentru că fac ceva nou. Toată lumea știe că mereu mă duc în cele mai „ciudate” direcții și astfel mereu iau lumea prin surprindere. Și îmi place mult asta. M-am documentat mai bine, m-am uitat peste alfabet și mi s-a părut interesant. De asemenea literatura rusă e extrem de interesantă și complexă. Am analizat și am decis să merg pe acest profil. 

  Sunt extrem de încântată de această decizie. Învăț singură alfabetul. Da, la facultate se va lua totul de la 0, nu e motiv de îngrijorare. Voi face față. 

Cum e să lucrezi într-un magazin de haine?

 

      Nu știu cum e în alte țări, dar în România e jale cu variațiile astea de clienți. Nu am lucrat eu o perioadă lungă, dar în timpul în care am lucrat mi-a fost dat să văd muulte lucruri...

     Pe la sfârșitul lunii aprilie m-am angajat. Este un magazin de haine într-un complex la maxim 5 km de mine, deci nu foarte departe. Motivul pentru care m-am angajat a fost pentru că mă simțeam degeaba stând acasă și aveam impresia că stăteam pe capul tuturor, așa că dacă mă angajez, mai fac și un ban în plus și nu stau pe capul nimănui. Zis și făcut, am depus CV-ul, iar într-o săptămână m-au sunat. Am fost tare bucuroasă că voi putea lucra.

    Magazinul e mare, deci erau multe de făcut, iar de menționat, acolo nu erau doar haine. Erau de toate... de la dulciuri la decorațiuni de grădină, ustensile de bucătărie, jucării pentru copiii, decorațiuni de petrecere, lucruri pentru baie și așa mai departe. Deci multă marfă, mult de muncit. Din păcate, din cauza că eram puține angajate, lucrurile mergeau foarte greu. Toată marfa pe care o primeam trebuia pusă pe stoc în 2 zile, iar noi o puneam într-o săptămână. Nu voi compătimi pentru că celelalte angajate preferau să stea la casă decât să desfacă cutii și să le pună pe stoc. Perioada cât am stat acolo nici măcar n-am făcut pe casă. Mi se tot promitea că mâine, și când venea mâine, ce să zică și ele, mâine... lucrul ăsta m-a enervat cel mai tare. Voiam să experimentez toate lucrurile și îmi pare rău că n-am mai rămas măcar câteva zile, dar o să ajung și la motivul pentru care am plecat atât de repede. Nu am lucrat nici măcar o lună.

   Motivele pentru care am plecat

     
  Primul motiv pentru care am plecat a fost pentru că tot făceam era să desfac cutii. Desfăceam marfă, desfăceam cutii și puneam pe stoc. Uneori doar puneam cutia unde era raionul din care trebuia să facă parte pentru că nu mai era loc de nimic acolo. Cutii peste cutii...  Nu înțelegeți greșit, nu-mi displăcea să fac asta, că până la urmă făcea parte din job-ul meu, dar ceea ce m-a deranjat era faptul că eram singura care făcea asta. Eram 4 angajate, 3 stăteau la casă. Și uneori nici măcar nu erau clienți, stăteau și vorbeau...  Să nu mai spun, când era de făcut curat, se apuca una și terminam eu că aia nu mai avea chef. Băga scuza aia că trebuie să meargă pe casă, dar la casă nu era nimeni.

     Al doilea motiv pentru care am plecat a fost pentru că mă simțeam prea încărcată. Știu că nu e ușor niciunde, dar eu mă simțeam oribil când mergeam la lucru. Plângeam când trebuia să merg, acasă ajungeam ruptă de obosită și nu mai aveam timp să trăiesc. Programul era aiurea făcut, o zi mergeam de dimineață, 3 de după-masă, de exemplu. Mă punea doar de după-masă aproape, ceea ce nu-mi convenea absolut deloc. Când eram de după-masă, cât timp eram acasă, doar plângeam că trebuie să merg la lucru. Pur și simplu nu găseam ceva ce să-mi placă acolo. Nici măcar colegele pe care le aveam... și nu că aș fi avut ceva personal cu ele, dar pur și simplu nu erau genul de persoane cu care mă puteam împrieteni... plus că toate aveau peste 30 de ani, chiar spre 40. Eu ce eram acolo de nici 20 de ani. 

   Pur și simplu nu m-am putut integra. Nu m-am putut obișnui cu programul, cu absolut nimic. Psihic m-a afectat și mai tare și am chiar am crezut o perioadă că așa mă voi simți la orice loc de muncă. Evident că a fost doar o perioadă nasoală în care gândeam negativ, dar am reușit să trec și peste asta. Nu am mai lăsat aceste gânduri să-mi corupă mintea ci să mă focusez pe ceea ce am de făcut. Faptul că am mers la lucru m-a motivat și mai mult să iau bacul ca să nu mă mai întorc acolo. Pot spune că a fost un factor destul de major care m-a motivat, deși de dinainte obiectivul meu era să iau bacul. Dar mi-a prins bine. Nu voi regreta niciodată nicio decizie pe care o voi lua, pentru că știu că va contribui asupra evoluției mele. 

   Ce am învățat din această experiență?

     Am învățat să respect mai mult persoanele care lucrează în magazine, nu contează unde. Fie că într-un magazin de haine sau la Mc. 

       Cum să respecți persoanele care lucrează acolo? 

     Dacă te duci într-un magazin de haine, nu-ți arunca și lăsa hainele prin vestiar ca la tine acasă, nu lua o haină ca să o pui într-o altă parte a magazinului, nu te enerva când stai prea mult la casă sau aștepți după mâncare, pentru că și cei care lucrează sunt oameni și NU sunt sclavii noștri, dacă te duci la profi, de exemplu, nu abandona carnea la raionul de lactate și exemplele pot continua. 

    Dinainte să lucrez știam toate lucrurile astea, pentru că așa am fost educată acasă. Până la urmă totul pornește din educație... doar pur și simplu apreciez mult mai mult persoanele care lucrează în astfel de condiții. Nu e ușor să lucrezi cu oamenii, mai ales când dai de toți retardații și ofticații sau mai ales de ăia care dacă cumpără o pereche de pantaloni la 10 lei, au impresia că trebuie să le speli papucii pentru asta. 

   Însă cel mai important lucru pe care l-am învățat, a fost să mă ascult, să contez pentru mine. Să conteze pentru mine ceea ce simt, să mă ascult când nu sunt bine și să iau decizii după cum mă simt. Am urât să merg la acel job, nu mai voiam să merg acolo niciodată. Și e ok. Job-ul e important pentru că trebuie să faci ceea ce-ți place. Efectiv le vedeam pe celelalte angajate cum mai aveau momente în care râdeau și se simțeau relativ bine, iar eu muream în mine. Acela a fost momentul când am decis să plec de acolo. Acesta este motivul principal pentru care am plecat de acolo. Apoi au urmat toate celelalte nemulțumiri. 

   Nu-mi place să lucrez cu oamenii pentru că oamenii sunt răi. Oamenii nu știu să respecte alți oameni. Mulți vor să li se ofere respect dar nu oferă și ei la rândul lor. Și e trist. Mulți se dau deștepți dar n-au cei 7 ani de acasă. Sunt dezamăgită că fac parte din specia asta. Când văd răutatea altora, învăț să nu fiu ca ei. Nu-mi place să judec, nu-mi place să bârfesc. Fiecare dintre noi avem o viață de trăit. Nimeni nu știe ce trăiri am eu, cum nici eu nu știu ce trăiri au alții. Răutatea e peste tot... Fii tu bun. Poți face diferența...  

 

Cel mai probabil voi scrie și peste ce tipologii de clienți am dat cât timp am lucrat, acum am vrut să mă focusez pe ceea ce am simțit în perioada aceea.

Care a fost cel mai nasol job pe care l-ați avut?

Ha, ghinion (momentan)

 

                                                
                                                                                          Admitere. Listă de așteptare. Înțelegeți voi. 

  

   Am fost puțin nervoasă, dar totul e sub control. Nimic nu e la voia întâmplării. Însă de un lucru îmi pare rău, și anume că nu m-am înscris la mai multe facultăți. Măcar încă două de aș mai fi pus. Eram prea entuziasmată că voi fi în clasă cu o colegă din liceu, și nu m-am mai gândit la altceva. Facultatea de litere este ceea ce-mi doresc, că nu colega mea m-a influențat să mă înscriu aici, dar n-ar fi fost rău să mai fi încercat la măcar încă 2 specializări. Dacă pe 24 iulie nu voi fi printre cei admiși, în toamnă sigur voi pune și alte specializări. Nu vreau să mai pierd încă un an, vreau neapărat să merg la facultate...

  Nu vreau să-mi fac griji, și nici nu-mi voi face. Totul e sub control, sunt sigură că pe 24 voi fi printre cei admiși.  Dacă nu, există sesiunea de toamnă :D Am trecut prin lucruri și mai grele, asta e nimic.

   Trecând peste asta, chiar simt să menționez faptul că am început să postez ceva mai des, ceea ce mi se pare super tare. De o perioadă destul de lungă n-am mai fost atât de activă, dar am și motive destul de întemeiate, pe care le-am povestit într-o postare anterioară. 

  Pentru perioada ce urmează vreau să mă încarc cu pozivitivitate, la mine în familie urmează un majorat iar multe neamuri vin din țările calde să ne viziteze, ceea ce mă bucură. 

   Probabil din luna august voi reîncepe orele de condus, sper că pe 24 să fiu admisă la facultate, ca să nu-mi fac griji și cu înscrierea din toamnă că fix asta îmi mai lipsea. 

   

                                          O să revin mai repede decât vă așteptați, fiți pe fază :x:X::**:**    

Momente creepy

     Pentru cei aproape 11 ani ai mei, da, erau momente creepy. Și cel mai probabil și acum la 19 ani mi se vor părea la fel de creepy, dacă ar trebui să trec din nou prin așa ceva. 

    Astăzi vom călători în timp cu aproximativ 10 ani. Undeva prin 2012... 

 

    Eram o ființă mică, neștiutoare de multe, multe lucruri, eram inocentă, cuminte, mă jucam toată ziua și n-aveam absolut nicio grijă. Pe atunci țin minte că primisem primul telefon cu touchscreen. Era micuț de tot telefonul, chiar și pentru mânuțele mele de bebeluș. Nici măcar nu avea android pe el, dar eu eram fericită, puteam face poze, să ascult muzică și cam atât...A, da, să sun și să fiu sunată. Pentru motivul ăsta am și primit telefon la o vârstă atât de fragedă. Da, în 2012 chiar era ceva ca un copil de aproape 11 ani să dețină un telefon. În zilele noastre până și bebelușii au acces la telefon. Eh, nu chiar bebeluși, poate cei peste 2-3 ani, cam așa. :D

   Abia intrasem în clasa a V-a. Școală nouă, profesori și colegi noi *pe care mai târziu aveam să-i urăsc și acum eram și o proaspătă navetistă. Ai mei m-au mutat special la această școală ca să pot face naveta și să nu-l mai stresăm pe bunicul meu să mă ducă și să mă ia de la școală zi de zi, mai ales că acum aveam ore de după-masă. Cel mai groaznic lucru, sincer. Și acum aveam și telefon, special ca să-i sun pe ai mei în caz de urgențe.

   Undeva prin octombrie sau noiembrie, țin minte că eram la prima oră din orar, cred că la ora de TIC, când văd că-mi sclipește telefonul, dar nu bag de seamă. Abia la sfârșitul orei mă uit pe telefon și văd că aveam un apel pierdut. Nu știam cine este, pentru că nu aveam numărul salvat.  Mama mi-a spus să nu răspund numerelor pe care nu le am salvate, ci doar celor pe care îi am. Pe atunci aveam la contacte doar familia, și pe bună dreptate. Aveam 11 ani, neîmpliniți chiar, pe atunci nu exista wapp ca să dai numărul de telefon oricui, și totuși, cine naiba ar vrea să sune un copil de 10 ani? Evident, am ignorat faza, pentru că nu m-a mai deranjat. Nu era număr privat, ci pur și simplu nu îl aveam salvat. 

   Timpul trecea, îmi vedeam de viața mea, de școală, de teme și de joacă, când din nou, apel de la același număr de telefon care mă sunase cu ceva timp în urmă. Ignor din nou, pentru că eram la școală și nu puteam să răspund. Următoarea zi la fel, iar timp de 3-4 zile această persoană mă suna cam în același interval de timp. Începuse să-și ascundă numărul deși știam că e aceeași persoană. Un timp am crezut că sunt colegii mei care au chef de glume, dar persoana asta mă suna în timpul orelor, iar în momentul în care am știut sigur că nu sunt colegii mei, a fost când mă sunase într-o oră când aveam test. Erau colegii mei puși pe glume, dar nu sunau ei în timpul unui test. Chiar îi numărasem în ziua aia și erau toți la școală.

    Începuse să se împută treaba. De la 3-4 zile, ajunsesem la o săptămână de când primeam apelurile astea dubioase. De la un apel pe zi, ajunsesem să primesc 10 apeluri pe zi, la intervale ciudate de timp și chiar la ore târzii. Mă trezeam dimineața cu apeluri nepreluate de la ore gen 1-2 noaptea, odată m-a trezit chiar apelul când uitasem să pun pe silențios. Începusem să mă îngrijorez și am decis să le spun alor mei de situația în care mă aflam. Nu voiam să-i îngrijorez inițial, dar cum persoana aceasta devenea insistentă de la o zi pe alta, trebuia să iau măsuri.

    Trecuseră 2 săptămâni de când persoana asta mă căuta, iar eu nu răspunsesem la niciun apel. Îmi era silă să mai am telefonul la mine, dar aveam nevoie de el. Dacă pentru un adult e un stres să fi sunat în așa hal, pentru un copil de 10 ani ce să mai fie? Și chiar blocasem primul număr de telefon dar eram din nou sunată de pe un alt număr și știam că e aceeași persoană, că n-avea cum să mă sune mai multe persoane în așa fel. Chestia dubioasă era că mă suna și cu numărul afișat, și cu număr privat. Credea că nu mă prind că e tot el? Ai mei îmi spuneau să nu răspund că va înceta el la un moment dat. Cu blocatul de numere n-a mers, că avea să sune de pe un alt număr. Deja îmi era frică să merg singură spre școală, și alor mei de asemenea, așa că începuse din nou bunicul meu să mă ducă la școală, iar seara când scăpam mă lua tata, măcar până se linișteau lucrurile.

    Începusem să mă satur de toată situația asta, pentru că o persoană pe care nu o cunoșteam mă restricționa de la lucruri normale în viața mea. Ai mei îmi luau telefonul când veneam acasă deci nu puteam să fac poze sau să ascult muzică afară. Nici măcar în weekend. Pentru mine era un refugiu lucrul ăsta și mă enerva la maxim că nu puteam să mai fac lucrurile astea din cauza nenorocitului ăsta.

   La aproape 3 săptămâni, căzusem psihic. La 10 ani să cazi psihic, aparent da. Deja mi se făcuse frică de telefonul ăla că eram sunată încontinuu. Mă suna de 50 de ori pe zi, și nu exagerez. Mă suna de 5-6 ori consecutiv la un interval de timp. Într-o zi numărasem de câte ori mă sunase. 67 ori. Când avea să înceteze?

   Într-o zi eram în mașina bunicului meu, împreună cu o vecină și verișorul meu. Persoana asta mă suna din nou, iar prietena mea a răspuns. I-a spus să nu mai sune pentru că tatăl meu e polițist și îl va găsi. La școală colegii mei știau de situația în care mă aflam și îl sunau și ei, și făceau glume cu Gigi Becali. Faza creepy e că persoana asta nici nu vorbea. Dimineața următoare am decis să-l sun chiar eu, să clarific câteva lucruri pentru că eram cu nervii la pământ. Îmi pregătisem replici și îmi imaginam cum va decurge apelul și speram că după acest apel să-mi recapăt viața pe care o aveam înainte, însă când a răspuns, am auzit o voce de bărbat la 40-50 de ani, cam nervos, care mă întreba cine sunt și ce vreau. Am închis instant. Și totuși, întrebarea mea era următoarea: Tot el mă întreabă cine sunt și ce vreau? 

    La aproximativ o lună de când trăiam acest coșmar, persoana asta tot insista, într-adevăr, mai puțin ca de obicei, dar tot era deranjant. Ai mei tot îmi luau telefonul și vedeau și ei seara cum îmi sună telefonul încontinuu. Se gândeau să sune la poliție pentru că nu mai suportau nici ei. 

    Când am venit seara de la școală, îmi cer ca de obicei telefonul, dar de data asta îl văd pe tata cum sună pe cineva. A răspuns imediat, au vorbit câteva minute, iar la final tata spune că dacă mă mai sună, o să bage poliția pe fir și nu cred că i-ar plăcea. Câteva zile au mai ținut telefonul la ei dar văzând că nu mai primesc apeluri, mi-au înapoiat telefonul fără a fi nevoie să mi-l ia din nou.

    Deși eram fericită că-mi recăpătasem libertatea luată pe nedrept, tot mă gândeam la el. Oare cine era și ce voia de la mine? Și acum după 10 ani, când îmi amintesc de întâmplarea asta, mă întreb același lucru... Nu cred vă voi afla niciodată... Și sincer, cred că e mai bine așa.

    Chiar nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta, mi-am amintit de întâmplare când povesteam cu niște prieteni, iar retrăind momentele alea acum după aproximativ 10 ani, mi-am adus aminte cât de mult m-a afectat tot ce s-a întâmplat...

 

    !!! Aveți grijă cu cine vorbiți, cui dați numărul de telefon, facebook-ul, instagram-ul, nu intrați pe site-uri dubioase gen omegle, e horror, și nu răspundeți la telefon persoanelor de genul. Dacă e cazul, anunțați poliția. !!!

Înscrierea la facultate

 

  De obicei după ce iei examenul de BAC, te înscrii la facultate. Depinde de fiecare lucrul ăsta, cunosc persoane care după ce au luat BAC-ul au plecat în străinătate. Unii cred că facultatea e o pierdere de timp și că nu-i ajută cu absolut nimic în viață. And that s okay. Până la urmă fiecare face ce vrea cu viața lui.  

 

 Însă cum eu de fel sunt o persoană ambițioasă, mai ales când îmi doresc ceva cu adevărat, m-am înscris la facultate. M-am înscris la litere, specializarea engleză-română. Am vrut să mă înscriu și la Jurnalism dar am renunțat la idee. Tind să cred că pot învăța mai multe lucruri interesante despre acest domeniu pe internet decât în facultate. N-am auzit lucruri prea frumoase despre această meserie, și pe bună dreptate. Deși îmi place mult acest domeniu, nu m-aș vedea profesând, nu în România. Cred că toți știm măcar un caz de abuz din ramura asta a meseriilor.

   Și tocmai de aceea m-am înscris la litere. Să învăț limbi străine, să aflu autori noi, să citesc cărți, să mă delectez cu literatura din celelalte părți ale lumii, să scriu, să învăț. Abia așteptam să învăț ce vreau, nu ceea ce urăsc. Adică matematica. E o limbă pe care nu o înțeleg, din păcate. Matematica poate fi frumoasă, dar nu mi s-a acordat șansa de a vedea asta. Dar nici că mai sunt curioasă acum.

  În ziua în care mi-am luat diploma de bac *după care am stat 3 ore m-am plimbărit prin oraș să-mi fac poze pentru carnetul de student și din fericire am terminat foarte repede cu pozele, ca după să caut notar să-mi facă o copie legalizată după diplomă, dar ce să vezi, trebuia mie să mi se întâmple ceva, că nu se poate să-mi rezolv problemele liniștită. După ce că am stat de la 9 până la 12 după diplomă, iar la 12 jumătate eram deja gata și cu pozele, o oră am căutat notar, și tot degeaba. M-am plimbat prin cabinete de notariat ca să aflu că ba nu se fac copii legalizate acolo, ba că notarul e în concediu, ba că e stricată imprimanta.. și uite așa se pierde vremea. Și că tot am zis cuvântul vreme, nici ea nu m-a ajutat prea mult. M-a ars rău de tot, așa cald era. În cele din urmă, renunț în a căuta un notar și mă duc la universitate pentru a mă înscrie, deși nu eram încântată că-mi vor lua diploma originală, de aici și ideea cu copia legalizată. Dar ce să vezi, m-am dus degeaba pentru că înscrierile se fac doar online.  Le-am băgat carne în frigider și am plecat acasă. În cele din urmă m-am înscris, dar eu deșteaptă pun opțiunea cu taxă prima, apoi cea cu buget. Noroc însă că cei de la UVT au fost drăguți și mi-au trimis e-mail frumos cu chestia asta, și așa am schimbat opțiunile cum trebuie.

    Acum aștept să primesc o confirmare că am intrat la această facultate. Deși mi s-a asigurat că o să intru 100%, tot am o mică teamă în suflet că ar fi de fapt contrariul. Pe unii îi supără rău acel 1% și mă aflu și eu printre persoanele alea...

  Ce pot să zic, aștept un răspuns, iar până atunci mă bucur de timpul liber și de familie. În curând voi reîncepe școala de șoferi pentru că totuși, mai am de luat orașul până să pot conduce independentă... sper că a 3-a oară să fie cu noroc.

            Mi-a luat 5 zile să scriu asta... 

Hello sunshine

 

   Nu se putea să nu scriu despre cum mă simt după ce am luat, în sfârșit, examenul de bacalaureat. Chinul a luat sfârșit, într-un final. Nu voi sta acum să răscolesc momentele în care mă simțeam groaznic din cauza că s-ar putea să pic, să stau cu frica aia în suflet și să trăiesc cu ea. Indiferent cât de pozitivă am fost, pur și simplu voiam doar să scap de bac și să trec mai departe. Și am reușit!

  Când am văzut reușit la bac, am simțit cum mi se ia bolovanul ăla greu de pe suflet. Încă din clasa a IX-a, de când am intrat la mate-info mă gândeam la examenul de bac și ce voi face pe viitor. Îmi era frică de matematică, iar frica asta și-a făcut rădăcini în sufletul meu. Și probabil vă întrebați de ce mama naibii nu m-am transferat eu...  și sincer, nu am un răspuns exact. 

  Anul 2020 a fost un an greu pentru mine. Și o parte din 2021. Dar au fost niște ani în care am învățat, m-am dezvoltat și am crescut. Dar n-am trecut degeaba prin acest calvar. Acum vreau doar să mă bucur de vară, de soare, vreau să călătoresc și să fac poze, vreau să scriu, să învăț doar ce-mi place, dar cel mai mult mă bucur că am scăpat de matematica aia infectă. Nu o mai suportam. Odată ce am aflat că am luat bacul, am aruncat toate caietele și i-am zis bunicului meu: „Dă-le foc!” Încă nu le-a ars, dar vreau să fiu acolo când face asta, să văd cum arde chinul de care am scăpat.

  Acum mă pot bucura din plin de vara asta cum mă bucuram de verile de dinainte de bac. În 2020 nu am putut. Acum mă voi bucura și pentru 2020, și 2021.

  Ce planuri am? În septembrie voi susține din nou traseul la școala de șoferi, în octombrie voi începe facultatea și mă gândeam la posibilități de a-mi câștiga niște bani de buzunar. Mă gândeam să-mi iau un job de 4 ore, dar trebuie să mă interesez pe unde aș putea să lucrez.

  Pot să mă bucur în sfârșit că s-a terminat calvarul și că pot să continui tot ce mi-am propus💕

  Voi ce experiență ați avut la bac? Sper că nu a trebuit să treceți prin ce am trecut eu, chiar nu doresc nimănui asta.

Capitol încheiat

 

Bac - bifat

O poveste lungă...

  

    Anul acesta nu am postat atât de mult pe blog, dar mereu mă gândeam că măcar odată pe lună vreau neapărat să-mi fac apariția, să știți că încă trăiesc și că blogul de asemenea, nu moare. E o perioadă dificilă din viața mea încă de anul trecut de când cu bacul. Multe zile, luni, în care mi-am făcut rău cu gândurile astea exagerate, gânduri în care chiar credeam...și din păcate încă mai cred *dar nu le mai dau atâta atenție. Fac totul să pară de 10 ori mai grav, deși nu e cazul. Însă, de o perioadă destul de lungă, cam 2-3 luni, am început cu adevărat să-mi schimb gândirea și să nu mai iau tot ce mi se întâmplă atât de personal.

   Anul trecut a fost un șoc pentru mine să pic bacul pentru că se adeverise coșmarul cel mai mare. Credeam că sunt un nimic, că nu sunt în stare de absolut nimic și că trăiesc degeaba. Am luat treaba cu bacul prea personal și m-a afectat până la Dumnezeu și înapoi. Apoi am depus contestație, până să aflu că mi-a scăzut nota, deci nu m-a ajutat cu nimic. Plângeam zilnic, nu mă mai ridicam din pat și îmi era rușine să dau ochii cu familia mea. Și totuși, tot ei m-au ajutat să ies din starea asta, spunându-mi că ei sunt mândri de mine indiferent de rezultatele pe care le obțin și că sunt o luptătoare, iar într-o zi chiar voi reuși... doar să cred în mine. În toamnă s-a repetat același lucru, dar de data asta eram mai liniștită, știam că voi sta un an acasă și voi putea medita la tot ce pot schimba în viața mea. A durat ceva, dar parțial chiar am reușit. 

    În septembrie, după ce am aflat nota de la contestație, 4.45, m-am înscris la școala de șoferi. Nu a fost neapărat o dorință de a mea, dar văzând că ai mei sunt dispuși să-mi ofere acest lucru, am încercat. Am zis să experimentez treaba asta. Din păcate, omul care se afla în dreapta mea nu era dispus să mă învețe în ale șoferiei și și-a bătut joc de mine făcându-mă să cred că eu conduc destul de bine. Mă amâna cu lunile cu orele de condus. Ca să vă faceți o idee, au fost și 2 luni între orele de condus. Am dat sala, pe care am luat-o din prima, iar atunci mi-am dat seama că uite, pot. 

    În decembrie am luat sala în cele mai tensionate momente din cauza supraveghetorului care se purta ca un gunoi cu toată lumea. Deci pot face față condițiilor de stres, doar să cred cu adevărat în mine. În fine, lunile treceau și omul își bătea joc de fiecare oră de condus pe care o aveam. Îmi aduc aminte odată când nu era binedispus și m-a pus să semnez, după să-mi spună că pot să mă dau jos din mașină și să plec acasă. Eram în stare să fac asta dar nu am vrut pentru că voiam să conduc, deși nu știu cum am putut să-l suport atâta vreme... Am dat și orașul, cam pe la sfârșitul lui martie. Cele mai groaznice 6 ore din viața mea. Am stat cu instructorul care avea organul genital masculin în gură la fiecare propoziție pe care o spunea, iar la examen am picat în două minute deoarece instructorul nu mă învățase parcarea laterală, eu trebuind să ies din una. Am așteptat 6 ore în condiții groaznice pentru 2 minute eșuate.

     Ne întoarcem în luna decembrie, la o zi după ce am luat sala. Nu-mi venise menstruația de 5 luni și trebuia să merg la ginecolog. Am fost diagnosticată cu ovare polichistice, pentru care voi lua mereu tratament ca să-mi vină menstruația, apoi să aflu după un test papanicolau că am o afecțiune pe col care poate duce spre cancer. Teste peste teste, tratamente peste tratamente, ca într-un final să fiu operată, la o zi după traseu, pentru a mă recupera complet. Recent am făcut un test papanicolau care atesta faptul că colul meu e perfect sănătos. Bucurie mare, după luni de zile cu gânduri negre. Ferească Dumnezeu! 

    Pe la sfârșitul lui aprilie, m-am angajat într-un magazin de haine. Am stat exact două săptămâni pentru că nu mai aveam timp de învățat pentru bac, și nu reușeam să-mi programez orele de condus. Nu a fost chiar atât de rău să lucrez, însă dacă mă învățau să fac la casă, ar fi fost perfect. Îmi promiteau zilnic că voi fi și eu pe casă, dar eu tot ce făceam era să deschid marfa și să pun pe stoc. Atât. Am fost supărată din cauza asta și am zis că nu voi mai lucra într-un magazin de haine. 

    Într-un final am demisionat și mi-am reluat orele de condus cu noul instructor. Acest instructor a avut grijă să mă învețe absolut tot, însă îmi pierdusem cumva interesul pentru condus pentru că vedeam cât e praf sunt. Vedea și el că nu sunt atât de interesată și totuși s-a străduit să mă facă să mă concentrez și să mă motiveze. Acum două zile am dat traseul, emoții mai mari ca la bac am avut, și tot am picat. Dar am apucat să conduc aproximativ 10 minute perfect, până când un semn de cedează se ascundea printre copaci și nu l-am văzut... eu am zis că dacă sunt pe drum drept am prioritate, dar n-a fost așa. Deși am picat, am fost fericită că am condus foarte bine până în acel punct. Inițial voiam să renunț la a mai șofa după ce dădeam traseul, dar faptul că am condus atât de bine prin zone grele, m-am impresionat pe mine însămi că am habar de condus și că vreau să continui. Așa că voi continua să șofez până iau permisul. 

     Am dat și bacul și trebuie să recunosc că am emoții pentru rezultate. Nu m-am uitat în barem să văd ce am făcut, de frică să nu-mi dărâm speranțele. Dar cred în ce am făcut și manifestez zilnic să văd acel 5 la rezultat. Mai am gânduri care mă copleșesc și-mi spun că nu voi lua nici de data asta, dar deja sunt pregătită în caz de eșec. Am învățat din eșecuri. Am avut nevoie de eșecurile astea ca să mă întăresc. Cel mai probabil dacă nu eșuam de atâtea ori, aș fi luat personal orice notă mică la examene și aș fi intrat în depresie. Și da, am picat în depresie când am picat prima dată bacul, dar m-a pregătit pentru următoarele eșecuri și am știut cum să trec mai ușor peste ele. E normal să eșuăm pentru că așa învățăm și chiar ne întărește.

    De când am început să meditez și să manifestez, sunt ceva mai pozitivă. Mai vin gândurile negative, evident, dar le dau la o parte. Nu mă ajută cu absolut nimic. Vreau să fiu mai fericită și să nu mai iau nimic personal, și să-mi accept orice stare pe care o am, cu condiția de a trece peste ea. 

    Mi-am făcut planuri pentru situațiile prin care este posibil să trec, deci orice problemă are o soluție.

  Nu prea am reușit să mă relaxez în acest an cât am stat acasă, dar am învățat niște lucruri care mă vor pregăti pentru momente mai grele în viața asta.