Căutarea. part I

 

      Mă uit pe geam. Noaptea își spune cuvântul, luna începe să strălucească din ce în ce mai tare și eu mă pierdeam printre gânduri... „Și când liniștea nopții se așterne, ești prea preocupat de gânduri ca să o mai asculți”..

      Deși e frig, deschid larg geamul. Închid ochii și simt cum mă contopesc cu întunericul, cu frigul... între timp adierea înghețată intră în cameră fără vreo reținere. Căldura din cameră se contopește cu frigul de afară și astfel se creează o armonie. Într-un final, totul se răcește, dar nu bag de seamă. Eu închisesem ochii și mă simțeam împlinită. Nu mai simțeam mare lucru, nici frigul, nici nimic, iar psihic și emoțional nu eram acolo, părăsisem tot ce se afla în jur. Deși nu știam unde eram, simțeam că acolo era locul meu. Întuneric, frig, liniște.

       Derulez amintiri care mă dor și resimt dureri care nu sunt cicatrizate și îmi afectează în continuare viața de zi cu zi. Dureri ce nu mă vor lăsa probabil niciodată în pace. Au trecut ani, iar durerile mele nu se mai cicatrizau. Și nu spun nimănui, nu vreau să spun nimănui... și probabil nici nu vreau să mă vindec. M-am obișnuit cu tot ce simțeam, mă resemnasem de prea mult timp ca să mai pot schimba ceva.

      Deschid brusc ochii, pentru că gândurile îmi inundaseră mintea și mă făceau să mă răscolesc. Nu pot să dorm pentru că îmi e frică, îmi e dor, și mă doare. Închid geamul pentru că înghețasem de frig. Cobor de pe fereastră și mă pun în pat. Las căldura să preia controlul și să mă cuprindă, iar eu mă acopăr. 

      Fără să vreau, somnul pune stăpânire pe mine și părăsesc lumea fizică, acum fiind în cea din capul meu. Mereu am cele mai ciudate și de neînțeles vise, iar când mă trezesc mă întreb cum de am putut să visez așa ceva.. oare din cauza tulburărilor, stresului, tristeței? Și dacă eu nu mă înțeleg, cum ar fi să mă înțeleagă altcineva? Nu prea se cade.

     Mă trezesc după câteva ore din cauza alarmei. Mă ridic, îmi fac rutina fără ca măcar să realizez că m-am trezit. Sunt amorțită, mă doare capul și știu că nu am chef de nimic din ce voi avea de făcut astăzi. Azi noapte mă culcasem târziu și lăsasem din nou gândurile să pună stăpânire pe mine. Sunt niște stări foarte ciudate de care nu sunt conștientă când mi se întâmplă. Se întâmplă mereu noaptea. Mereu e liniște noaptea iar asta mă liniștește de fiecare dată. Pentru mine asta e terapie. Îmi sună telefonul, ceea ce-mi provoacă o stare de alertă pentru o secundă. Era mama.

       - Ce faci, încerc să dau de câteva ore de tine, ce s-a întâmplat?

       -Nimic mamă, doar am dormit prea mult. De ce m-ai sunat,sunteți bine?

       -De când te-ai mutat, abia mai auzim ceva de tine, ești bine?

       -Da, doar că sunt foarte ocupată cu munca și facultatea, nu prea mai am timp de mare lucru..

       -Bine că vin sărbătorile, abia așteptăm să te vedem, să mai vorbim, să petrecem timp împreună..

       -Sigur mamico, eu am treabă astăzi, te sun eu mai târziu, te pup și aveți grijă de voi.

  

       De multă vreme simțeam nevoia să-mi iau un loc al meu și am decis să mă mut în oraș. Am vrut să-mi iau viața în mâini și să muncesc pentru tot ce am nevoie și îmi doresc, ceea ce e normal în viața fiecăruia. Ai mei mereu mi-au dat tot ce-mi doream, ei având o viață grea în copilărie. Dar am zis că e timpul să le iau o povară de pe cap și să mă mut... știu că ei m-au crescut cu drag și nu i-a deranjat, dar așa m-am simțit eu întodeauna. 

     Am mințit-o pe mama spunându-i că sunt ocupată. Astăzi e ziua mea liberă, dar vreau să fiu singură, fără gălăgia din oraș, fără colegii de la muncă sau cei de la facultate, fără absolut nimeni. Deși am proiecte la facultate și se apropie sesiunea, astăzi am decis că vreau să mă desprind de tot, și să citesc, să-mi fac o ciocolată caldă și să îmi alint pisicuța grăsună. O am de câteva luni și e un pui care-mi alină toate suferințele vieții... așa micuță cum e ea. Îmi voi închide și telefonul de tot, ca să nu fiu deranjată. 

     Mă duc pe balcon pentru că a început să ningă. Suntem la începutul lui decembrie, dar chiar nu mă așteptam să ningă. Mă uit la fulgii mărunței cum coboară ușor, lin și fără vreo reținere. Meditam asupra fulgilor, comparând viața unui om cu cea a unui fulg. Viața noastră se scurge la fel ca cea a unui fulg. Oare? Simt o legătură puternică între oameni și natură, indiferent cât de mult încercăm noi să mascăm, sau uităm lucrul ăsta prin activitățile noastre din viața cotidiană. Întodeauna am alocat timp legăturii mele cu natura. Noi înșine facem parte din natură, mișcările noastre, gândurile, au o legătură strânsă cu natura, putându-ne compara în n situații cu aceasta. De exemplu, gândurile ne adie, cum adie vântul frunzele, sau că noi oamenii suntem la fel de mici, în marea galaxie, cum sunt furnicile pe pământ... bine, nu prea cred, însă e o comparație ce poate fi luată în considerare. Suntem o parte dintr-un întreg, fiecare avem menirea noastră. 

     Sunt întreruptă de pisicuța care a spart o vază. Of, pisică năzdrăvană! Chiar mă dusesem departe cu gândurile, m-ai speriat, să fiu a naibii. Mă duc să iau aspiratorul și să înlătur cioburile înainte ca cineva să fie rănit... 

   În timp ce curățam, cineva bătea la ușă anevoios, dar alert. Era prietena mea, și colegă de facultate, Corina. 

     - Ce s-a întâmplat cu tine? Ești agitată și pari speria... nici nu apuc să spun tot că intră în apartament și închide ușa.

      - Închide ușa, repede repede! Spuse aceasta speriată și gâfâind. Mă urmărește!

      - Cine te urmărește? Spun, intrând în alertă. 

      - El, Damian. 

      - Damian? Cine e? 

      - Nu ți-am povestit niciodată despre el... este o poveste lungă... 

       -Fă-te comodă, mă duc să-ți pregătesc ceva de băut și îmi povestești.. între timp joacă-te cu pisica, și ai grijă la cioburi, tocmai ce a spart o vază.

     Mă îndrept spre bucătărie pentru a-i pregăti Corinei o cafea. Sunt zdruncinată de ceea ce tocmai s-a întâmplat. Nu am mai văzut-o pe Corina așa de speriată niciodată. Cred că este ceva foarte serios, iar acest Damian cred că este un tip periculos. Ciudat că nu mi-a spus niciodată despre el, dar o înțeleg.  Orice s-ar fi întâmplat între ei, ar fi bine ca acest individ să nu-i facă niciun rău. 

    Îi dau Corinei cafeaua și mă pun pe canapea, lângă ea. 

     -Cred că ai ceva să-mi spui. Nu te grăbesc, dar ceea ce s-a întâmplat m-a șocat. Nu te-am mai văzut niciodată așa... îți dau timp să te calmezi, să respiri și să îți aduni cuvintele, eu mă pun să termin de curățat mizeria pisicii. 

      Corina nu spunea nimic. Ținea cafeaua și se uita în gol, complet șocată. N-avea nicio expresie facială, ceea ce-mi provoca anxietate. Termin de curățat și mă pun lângă ea. Nu spun nimic.

    - Damian este o poveste veche din viața mea. Totul a început din liceu. Am fost în aceeași promoție, dar era în clasa alăturată nouă. La început totul a fost frumos, cum de altfel este orice relație. Era un băiat cumsecade, cuminte, învăța bine la școală și era o influență bună. Până și părinții mei l-au plăcut, iar ai mei sunt destul de stricți, dar știi deja. Din păcate a intrat într-un anturaj prost și a început cu viciile. Mai întâi își schimbase vocabularul, nu mai dădea pe la școală, ca apoi să ajungă un drogat. Era drogat tot timpul. Începuse să fie violent și foarte posesiv. Am suportat asta foarte mult timp. Din relația noastră de 4 ani, 2 ani au fost un chin. Ne-am despărțit acum 2 ani și încă mă caută, e obsedat.. A aflat la ce facultate învăț, și într-un final unde locuiesc. Mi-a spart ușa de la apartament și a vrut să mă agreseze, dar am reușit să fug, să mă fac pierdută, și am venit la tine. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă nu intra vecinul tău în bloc în acel moment, dar am avut noroc. Îmi pare rău că te-am speriat așa, dar sunt disperată și nu știu ce să fac să scap de acest om...o perioadă de un an am avut liniște, de când m-am mutat în orașul ăsta, dar m-a găsit. 

     Încremenisem. În acel moment nu mai aveam nimic în cap, doar cele spuse de Corina. Nu știam cum să reacționez, cum să gestionez situația și cum aș putea să o ajut. Știu doar că vreau să fiu alături de ea. 

   -Nu e nevoie să spui nimic, Lili. Și eu aș fi șocată dacă aș auzi așa ceva, și te înțeleg. Dar mie îmi e frică să merg acasă, sunt sigură că mă caută. Nu știu ce vrea de la mine. Probabil să ne împăcăm, dar mi-ar pune viața în pericol dacă aș face asta. Raul nu știe nimic despre Damian, ai mei nu știu că Damian m-a găsit, doar tu știi. Te rog, ajută-mă cumva. 

    Ajunsesem ca eu să mă uit în gol, în acest timp frica mi se instala în sânge.

   - Corina, nu ai de ales. Trebuie să le spui alor tăi și să pleci acasă, până se calmează acest Damian. Spune-i lui Raul tot și asigură-te să fie și el bine. Și neapărat anunță poliția.

   - Lasă-mă să stau la tine 2-3 zile, îmi e prea frică să mă întorc acasă.. nici măcar ușă la apartament nu mai am.

   -Bine, dar în momentul ăsta suni la poliție.

          Zis și făcut..