Nimic

 

      Sunt foarte frustrată în ultimele zile, poate ultima săptămână. Am stări de depresie, bipolaritate și trebuie să mă tratez pentru că știu că nu sunt doar simple stări. Fiecare criză durează câteva săptămâni și nu mă pot stăpâni. Am nevoie de ajutor. N-am nevoie doar de un *Gata, nu mai fi tristă sau *Termină că nu ai nimic, încetează. Știu că am probleme psihice care mă frământă de ani de zile și trebuie să mă tratez. Dar când? Mereu am amânat. Iar amânarea asta mă termină iar stările îmi controlează viața în continuare.

      De când am picat examenul de bac, am tot căzut în stările astea cum n-am mai căzut de ani de zile. Nici nu-mi place să le zic stări,că nu sunt doar niște simple stări, exact cum am mai spus în paragraful precedent. Părinții mei habar nu au de trăirile mele,deși trăim în aceeași casă, deși mai stăm de vorbă. Îmi e prea frică să spun ceva, pentru că știu că m-ar judeca. Mi-ar spune să încetez că nu am nimic, totul e în capul meu, ce să am eu? Ei au crescut copii fericiți. Ei își cunosc copii ca pe propria palmă. De ce presupun ei că sunt cumva și mă fac să mă mint eu pe mine că e cum zic ei? De ce ei iau decizii pe care eu nu vreau să le iau? Decizii majore, nu orice căcat. Faptul că dau de carnet,e dorința lor, dar nu și a mea. 

     Probabil vă întrebați, ce dracu de stări pot avea eu? Ce, ești un copil de 19 ani, ce dracu de griji să ai tu? Vezi-ți mă de viață că nu ai nimic, îți plângi singură de milă că nu ai atenție, dă-te-n sânge că nu ai nimic, noi oamenii mari avem probleme mult mari decât niște răzvrătiri. 

      Mi se rupe mie că ai tu impresia că cer atenție. Am 19 ani, da, și ce? Nu am dreptul să mai plâng doar pentru că problemele mele nu se măsoară cu ale altora? Știi tu omule, toate trăirile mele? Nu mai judecați.  M-am săturat să mă simt prost pentru că mă simt rău. Din cauza asta, am ajuns unde am ajuns. Oricum a ajuns să nu-mi pese de cuvintele unor moși și babe că vai ce trăiri pot avea eu la 19 ani. Am și eu destule, cum fiecare dintre noi avem. Am trecut și eu prin multe, și voi la fel. 

    Am ajuns la concluzia că am nevoie de tratament. Am tulburări bipolare, căderi nervoase, anxietăți până peste cap și din cauza ăstora,tulburări de alimentație. Și au ajuns oamenii să-mi spună că am probleme. Dar nu cei care mă știu, ci străinii.

    Când am mers să fac testul psiho pentru școala de șoferi, doamna doctor a spus că sunt instabilă emoțional, că am nevoie urgent de un psiholog. Nu știu cum și-a dat seama dintr-un sigur test, dar mi-am pus întrebări. Ai mei au luat totul în râs. *Lasă tu femeie că nu ai tu nimic. Îi mă-sa instabilă emoțional. La început am luat și eu în râs că nu am vrut să recunosc celorlanți, dar m-am mințit și pe mine un timp. Am derulat din nou toată situația, și am ajuns la concluzia că are dreptate. Prietenul meu spune același lucru. Și el suferă din cauza stărilor mele. Sunt momente când uit ce am spus sau ce am făcut, și poate că e bine. Dar cei din jurul meu nu uită. 

     De când am picat bacul,repet, nu mai sunt aceeași persoană. Nu mai sunt om.Nu mai sunt în stare să iau o decizie, nu mă mai înțeleg nici pe mine. Îmi e frică de eșec. Învăț de rup și eșuez. Și atunci de ce să mai încerc? De unde să adun ambiție? Am luat de unde am putut și tot eșuez. Cad încontinuu. Și atunci trebuie să renunțăm. Probabil dacă cineva din apropiere ar trece prin asta, aș fi acolo lângă el până ar reuși. Eu de ce nu pot fi alături de mine? Pentru că mă urăsc, nu am încredere în mine, pentru că știu că nu sunt în stare de nimic, și nici nu merit ceva bun. Dacă am parte de un bine, zic doar că e noroc.  Am niște trăiri și sentimente care se schimbă încontinuu și nu reușesc să țin pasul cu mine. Psihic am obosit,și nimeni nu înțelege. Vreau o pauză de la tot. De la fucking absolut tot. M-am săturat ca lumea să pună presiune pe mine, că ia carnetul, ia bacul, fă aia, trebuie aia, ai picat bacul da dacă nu iei carnetul ești vai pula ta. Nu ești în stare nimic să faci, nu poți să faci nimic, nu mai încerca că oricum vei da greș. E de ajuns. 

      Vreau să renunț la școala de șoferi pentru că nu e de mine. La gândurile pe care le am,o să mor în prima săptămână.

                               Cea mai urâtă parte e că oamenii ăștia de care vorbesc, sunt în capul meu, îi aud.