Viața e așa de nedreaptă uneori. Sau suntem prea siguri de faptul că viața ni se cuvine?
Un lucru e sigur atunci când ești în viață. Moartea.
Și e ușor de zis.
Stai la țigară în pauze și îți spui că așa e viața, că toți avem un destin, că dacă îți e dat să mori la 20 de ani, vei muri oricum. Indiferent că ești sănătos tun, că ești atent la tot ce ți se întâmplă în jur. Că ești om sau animal.
Poți să ai 80 de ani și să fi bolnav, dacă ai zile, le duci. Moartea n-are vârstă.
E atât de ușor de spus. Dar ce faci când următoarea zi, cineva îți moare?
Azi e cu tine, te uiți la ea și ea se uită la tine, petreceți timpul împreună, iar mâine pur și simplu nu mai e...
Începi să rememorezi. Te gândești că acea privire, era pentru ultima dată. Începi să te gândești ce ar fi putut să se întâmple diferit, cât să nu se ajungă la concluzia asta.
Îmi pare rău că nu te-am strâns mai tare în brațe, nu știam că e ultima dată când te văd.
